Ernesto Sabato - Între scris şi sânge, Conversaţii cu Carlos Catania

Despre educaţie
23 iulie
- M-am gândit să vă pun astăzi câteva întrebări despre educaţie, despre necesitatea lecturii, etc. Am văzut deja ce probleme apar când dorim să vorbim despre literatură, fie ea bună sau proastă.
- Am în casă o veche Enciclopedie Larousse. E din 1867. Am cumpărat-o aproape pe nimic de la un prieten, în urmă cu 30 de ani.
- Nu-i puţin cam veche? Nici fraţii Wright nu figurează acolo.
- Îmi este încă utilă în anumite cazuri. De exemplu, despre ce vorbeam alaltăieri... într-unui din tomurile sale, referitor la Beyle, adică la Stendhal, se spune că scriitorul acesta, în calitate de critic şi de romancier, este un scriitor spiritual, umoristic, paradoxal, plin de vervă şi origina­litate, dar pentru a descoperi în operele sale frumuseţi de primă mărime şi gânduri alese e nevoie de o deosebită complezenţă. (Un domn se opreşte, îl salută pe Sâbato şi schimbă câteva cuvinte cu el. Ne continuăm apoi drumul şi ajungem la Sâbato acasă. Intrăm, şi Sâbato scoate din bibliotecă volumul din Enciclopedie.) Citiţi, vă rog.
- (Citind.) "Nu era dintre acei - spune domnul Sainte-Beuve, la care imaginea se contopeşte cu gândirea ori dintre acei scriitori la care emoţia lirică, elocventă, străluceşte în desfaşurarea-i firească şi armonioasă. Primele sale studii nu contribuiseră cu nimic la atenuarea acestui defect; nu avusese dascăli şi nici măcar un profesor de retorică pe care e bine să-l ai, fie chiar şi pentru a te răzvrăti împotriva lui mai târziu. (Aici se terminau cuvintele criticului, însă în continuare scria:) "Nu avea în fond - şi el intuia această lipsă - stofa unui mare scriitor, nici a unui mare gânditor, nici a unui mare critic, iar imensa-i vanitate se împăcase foarte bine cu situaţia aceasta. Ce să faci ca să conciliezi amorul propriu cu neputinţa? Să-ţi aplici cu orgoliu originalitatea observaţiei, şi asta a şi făcut. Şi, cum spune prietenul său Merimee, a sfârşit prin a o face cu bună credinţă...
- Cum vi se pare?
- O gafă istorică, nu-i aşa?
- Vedeţi ce servicii vă poate oferi o veche enciclopedie? Acest articol a fost scris desigur în întregime de Sainte-Beuve însuşi, căruia i-am uitat şi titlul unicului său roman şi al cărui geniu critic, acel geniu care după părerea lui îi lipsea lui Stendhal, 1-a făcut să-l nege pe al acestuia şi pe cel al a lui Baudelaire, al lui Balzac... Vedeţi cum poate timpul să schimbe evaluarea unui artist? Lista cu asemenea exemple de orbire şi resentimente este nesfârşită, şi pentru a mă opri numai la francezi, să ne-aducem aminte că Anatole France, scriitor la modă în epoca sa, considerat a fi unul dintre cei mai importanţi ai vremurilor respective, spunea despre manuscrisele tânărului Proust că sunt lucrări de amator, ba mai mult, că scria într-o franceză detestabilă, cu perioadele sale lungi şi cu parantezele sale baroce. Să ne amintim în fine că Gide a aruncat la coş manuscrisul aceluiaşi Proust... (Pune volumul la loc.) Să mergem puţin în grădină.
(E soare şi restul discuţiei o purtăm făcând scurte plimbări pe gazon.)

- Adesea vin la mine tineri, şi chiar persoane mai în vârstă şi mă-ntreabă ce trebuie să citească, solicitându-mi chiar liste de cărţi.
- Da, ştiu cum se-ntâmplă asta. Ultima oară, un domn de vreo 50 de ani care zicea că este constructor, mi-a cerut acelaşi lucru. Cu multă modestie, el mi-a explicat că viaţa nu i-a permis să studieze serios şi consecvent şi că acum, pentru că dispunea de mai mult timp, dorea să-şi umple marile lacune din cultura sa, citind cărţi adecvate. În plus, avea impresia că citeşte în chip dezordonat, fără a-şi sistematiza în vreun fel lectura. Citea patru sau cinci cărţi în acelaşi timp, cărţi pe care le ţinea pe noptieră, la-ndemână. E bine, e foarte bine, i-am răspuns, aşa trebuie să citiţi. Cum mă privea surprins, i-am explicat că se citeşte în funcţie de starea de spirit, că sunt momente în care simţi nevoia să citeşti un roman, apoi sunt clipe când doreşti să citeşti aforisme.Şi i-am mai spus că atât întrebarea care mi-o pusese pe stradă, cât şi atitudinea sa puţin neliniştită, dovedeau faptul că pentru el lectura era indispensabilă şi chiar pasionantă, aşa încât eu nu-i puteam oferi nici un alt sfat în plus. Căci primordial şi esenţial este să citeşti cu pasiune. În felul acesta, am adăugat eu, fiecare carte ne face să ne punem noi întrebări, sugerându-ne alte cărţi, înrudite sau citate. Există o infinitate de cărţi, ei bine, e un fel de-a spune, şi nimeni, cu excepţia vreunui fenomen, nu se poate lăuda că le-a citit pe toate. Numai ce e necesitate spirituală are valoare. Ce-aş adăuga culturii, să zicem culturii mele, dacă printr-o dorinţă aprinsă de totalitate m-aş încăpăţâna să citesc toate cărţile de ornitologie, de finanţe, tratatele de creştere a iepurilor sau cele vizând desfăşurarea lucrărilor publice din Nigeria, etc? Trebuie făcută o selecţie şi selecţia aceasta trebuie să fie individuală, pentru că ceea ce-1 interesează pe unul, îl lasă rece pe celălalt, iar o cultură autentică nu se poate baza pe răceală: singura valoroasă e cea care are o utilitate spirituală, răspunzând cerinţelor noastre cele mai pro­funde şi mai pătimaşe.
- Sunt de acord, deşi uneori se poate produce o dezordine.
- Posibil, însă ar fi singura modalitate prin care spiritul s-ar îmbogăţi. Şi, la urma urmei, asta e problema educaţiei.
- Deşi n-am citit-o, am văzut că aţi publicat o lucrare pe tema aceasta la Editura Universitară din Buenos Aires.
- Sunt mulţi profesori care simt un fel de oroare sfântă când îmi spun părerea despre acest subiect. Curios este însă că aceste păreri n-au nimic delirant, ele fiind culmea bunului simţ. V-aş da câteva exemple. Dumnevoastră, care sunteţi o persoană cultă, puteţi să-mi enumeraţi princi­palele capuri ale continentului african?
- Nu. Cu excepţia Capului Bunei Speranţe, fireşte.
- Vedeţi? Cine, în afara unui geograf sau a unui marinar, ar putea s-o facă? Sunteţi fără îndoială o persoană cultă, căci, după cum spunea parcă Max Scheler, o persoană cultă este o persoană care şi-a uitat erudiţia. Iată aşadar unul din principalele defecte ale educaţiei, nu numai aici în Argentina, ci aproape în toate ţările, inclusiv în Spania şi în America Latină. Se pretinde a se preda totul, iar rezultatul este că în final nu ştim aproape nimic, şi mai ales nu ştim ceva util pentru formarea a ceea ce în mod normal numim cultură, care n-are nimic de-a face cu memoria, nici cu acumularea de date, cifre şi cantităţi. După cum susţine Max Scheler, omul cult care se vrea a fi idealul unei comunităţi, nu este acel individ care cunoaşte un lucru sub toate aspectele sale, nici inginerul care poate să proiecteze un pod, nici astronomul care poate să prezică o eclipsă cu precizie absolută cu un secol înainte, nici omul care ştie care este diferenţa dintre o izobară şi o izotermă: toţi aceştia sunt erudiţi în specialitatea lor şi chiar remar­cabili oameni de ştiinţă, însă nu sunt persoane culte. Iar dacă sunt, nu sunt graţie acestor cunoştinţe de specialitate, ci datorită unei alte calităţi ce-1 caracterizează pe omul de cultură. Pe cine numeşte Scheler om de cultură? Pe cel care posedă un ansamblu de sisteme elastice, conferite de intuiţia, stăpânirea şi evaluarea realităţii.
- Cultura nu este o capacitate de a înmagazina ştiinţa, ci o calitate a fiinţei.
- Dumneavoastră aţi spus-o.
- Îmi închipui însă că n-o să ajungeţi să eliminaţi din învăţământ materii ca geografia, matematica, astronomia.
- Nu, însă acestea trebuiesc predate diferit, după un alt criteriu: nu pentru a forma viitori geografi şi viitori matematicieni, căci pentru asta există facultăţi specifice. Materiile acestea ar trebui predate în aşa fel încât să contribuie la formarea unei culturi în sensul pe care i-1 atribuie Scheler. Am să vă dau unul sau două exemple. Unul despre geografie, pentru că tot aţi pomenit-o. Celălalt despre istorie. In 1959 scriam romanul Despre eroi şi morminte şi am vrut să mă izolez o vreme pentru a scrie Raportul despre orbi pe care-1 aveam mai mult sau mai puţin în minte. Simţeam nevoia să plec undeva departe, cât mai departe de lumea de zi cu zi dintr-un oraş. Şi aşa am plecat împreună cu Matilde în Patagonia. Eram prieteni cu inginerul Tortorelli care administra Parcul Naţional şi care ne-a oferit posibilitatea de a locui la un pădurar, undeva lângă frontiera cu Chile, pe malul lacului Huechulaufquen, într-un peisaj pe care-1 puteam considera planetar. Cu această ocazie, Tortorelli, care era un silvicultor excelent şi un om extrem de pasionat de munca lui, ne-a plimbat cu jeep-ul său printr-o parte a podişului patagonic, înainte de a ajunge în acel îndepărtat colţ de ţară. Dragostea lui Tortorelli pentru
copacii lui era emoţionantă, acesta ajungând chiar să îmbrăţişeze câte un copac ce-i amintea de vremea când fusese el însuşi pădurar. Împreună am asistat astfel, tulburaţi, la fenomene impresionante cu pădurea petrificată şi pădurea de mirţi. Atingând, mângâind trunchiul unuia dintre aceşti formidabili copaci, ne spunea: "Gândiţi-vă că la formarea Imperiului Roman era aici şi tot aici a rămas şi când acesta s-a prăbuşit. Când grecii şi troienii se băteau pentru Elena, copacul ăsta era aici şi a rămas şi când Romulus şi Remus au fondat Roma, şi când s-a născut Cristos. Şi când Roma a ajuns să stăpânească lumea şi când Roma a căzut. Şi s-au succedat imperii, războaie nesfârşite, cruciade, Renaşterea, întreaga istorie a Occidentului până în zilele noastre. Iar el tot aici e". De înduioşare i se umeziseră ochii. În liniştea adâncă a acelei singurătăţi, toţi trei eram emoţionaţi. Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, ci despre ceea ce ne-a povestit despre chiparoşi. Remarca­sem deja ura cu care ne vorbea despre cei care poposeau în mijlocul acestor formidabile păduri din sud şi care nu stingeau bine focul când plecau. Cum am făcut un comentariu ironic, el mi-a răspuns cât se poate de sever: "vânturile umede dinspre Pacific favorizează precipitaţiile doar în partea chiliana, astfel încât pe partea aceasta un incendiu poate fi fatal, pentru că mor copacii, iar stepa înaintează inexorabil". Ne-a condus apoi până la marginea stepei patagonice arătându-ne chiparoşii, aproape strâmbaţi de suferinţă care, după cum spunea el, "reprezentau ariergarda". Duri şi stoici, asemeni unei legiuni sinucigaşe, dădeau ultima bătălie împotriva adversităţii. în zilele acelea m-am gândit cu Matilde cât de dramatică ar putea fi predarea geografiei dacă aceasta ar surprinde vicisitudinile omului, pericolele sale mortale, lupta speciilor, cucerirea mărilor şi a pământurilor, istoria, în fine, omul în epopeea sa obscură şi perenă împotriva implacabilelor forţe naturale, în felul acesta, o geografie legată de istoria speciei umane nu este o inutilă (şi de aceea, de nereţinut) colecţie de puncte şi capuri, golfuri, munţi şi mări, ci o vie şi emoţionantă aventură. Cum să nu legi geografia de fascinanta istorie a republicii Veneţia care a luat naştere în lupta pe care poporul acesta a dat-o între mlaştini şi mare? Pentru că aproape întotdeauna dificultăţile au creat măreţia unei naţiuni. (Sâbato priveşte gânditor plantele din grădină.)
- O geografie "încarnată"... şi omul ca măsură a acestei geografii...
- Pe om, şi mai ales pe tânăr, îl interesează tot ce e legat de pasiunile şi suferinţele rasei omeneşti. Accidentele geografice, munţii, golfurile şi mările, vor fi percepute definitiv, într-o manieră existenţială, nu pur şi simplu informativă, dacă acestea vor fi predate prin intermediul aventurilor marilor exploratori, ca Magellan de pildă; a cuceritorilor de tipul lui Corte"s ori a scriitorilor de talia lui Jules Verne. Câtă geografie şi etnologie poate învăţa un adolescent care citeşte Ocolul lumii în 80 de zilei. Şi fireşte, acest lucru este valabil nu numai în privinţa geografiei, ci vizează cultura în totalitate, cultura ca fascinantă aventură a omului şi a gândirii sale, a imaginaţiei şi a voinţei sale: de la inventarea roţii şi a planului înclinat până la filozofie; de la descoperirea focului până la crearea limbajului; de la dansurile primitive până la muzica epocii noastre. Nimic care să ţină de enciclopedismul mort, de cataloage cu nume şi date de bătălii, cu nume de munţi, ci numai fapta vie şi tulburătoare a omului în lupta lui împotriva forţelor naturii şi a frustrărilor fizice şi spirituale. Nu informaţie, ci formaţie.
-Ar fi pur şi simplu nevoie de profesori capabili. Pentru asta, tehnica, prin intermediul televiziunii ar fi de mare ajutor.
Există programe, precum cele ale lui Jacques Cousteau, care deschid căi nebănuite nu numai în Miologie, ci şi-n geografie. -Ar fi un proiect greu realizabil, fiind nevoie de profe­sori foarte capabili. În învăţământul primar, învăţătorii predau de toate. De ce să nu continuăm învăţământul secundar cu profesori care să aibă o viziune de ansamblu, cum pretinde şi realitatea? Nu mi se pare imposibil şi, oricum, ar fi necesar acest lucru. Recitiţi dialogurile lui Platon şi veţi înţelege avantajul unui maestru ca Socrate.
- Ei bine, dar nu se poate imagina un Socrate pentru fiecare colegiu. Câteodată sunteţi prea optimist.
- Într-adevăr, nu poţi găsi un profesor foarte capabil într-un colegiu dintr-o provincie izolată. Vă repet însă că, la urma urmei, în momentul de faţă învăţătorii predau în şcoala primară absolut toate materiile. Nu întâlneşti un geniu în fiecare zi, dând colţul străzii, şi totuşi poţi întâlni profesori apţi pentru un învăţământ integral. Revenind la avantajele sistemului, ar fi de-ajuns să ne gândim cât de valoroasă şi de formativă era educaţia pe care o ofereau pe vremuri copiilor acei preceptori la care apelau familiile înstărite. Au existat cazuri celebre, aproape irepetabile; mă gândesc la Aristotel şi Alexandru. Fără a se ajunge la aceste extreme, vreau să spun că sistemul se folosea mult în epocile trecute când copilul era educat acasă. Simon Rodriguez, acel venezuelean care a fost preceptorul lui Bolivar, nu era nici Socrate, nici Aristotel, şi totuşi este uluitor cât de mult i-a folosit Liberatorului învăţământul acestui reputat adept al lui Rousseau. Astfel încât se poate spune, pe bună dreptate, că războinicul a eliberat jumătate din continentul sud-american cu o sabie în mâna dreaptă şi cu o carte de Rousseau în stânga.
- Nu văd cum se pot forma tineri buni daca nu formăm mai întâi profesori buni.
- Aşa este: cheia unui învăţământ bun n-o constituie faimoasele programe care se transformă în cuvinte goale dacă nu există un profesor capabil să le predea într-un mod corespunzător. Mai mult, programele de învăţământ trebuie să fie, în viziunea mea, pluridisciplinare. Am să vă dau un exemplu: Renaşterea. Nu trebuie să se predea totul, am spus-o deja, ci anumite elemente neînlănţuite, structurale, fără detalii obositoare. Gândiţi-vă numai câte lucruri pasionante ar putea învăţa elevul din această întâlnire cu evenimentul istoric. Ar trebui să se-nceapă cu Prima Cruciadă, care a fost un episod de natură religioasă, dar care a avut consecinţe extrem de diferite: a destrămat gruparea musulmană, a încurajat comerţul cu Orientul Apropiat şi a dezvoltat comunele italiene. De aici apare oraşul ce va transforma întreaga lume, şi-n fine lumea epocii noastre. O dată cu burghezii acestor comune, apare mentalitatea utilitară şi cantitativă, atât ca urmare a capitalismului incipient, cât şi datorită recentei ştiinţe pozitive. Totul se cuantifică, pentru că "timpul e aur". Florinii investiţi se înmulţesc. Cuantificându-se timpul, ceasurile devin necesare, turnurile medievale fiind astfel concepute cu câte un ceas imens. Spaţiul se cuantifică la rândul lui; întreprinderea capitalistă reflectând un vas încărcat cu mărfuri de valoare nu se încrede în hărţi desenate de poeţi, cu grifoni şi sirene; oameni de tipul acesta n-au nevoie de poeţi, ci de cartografi. Construcţiile civile, de pildă canalele şi digurile, precum şi cele militare, cum ar fi fortificaţiile şi unghiurile de tragere pentru tunuri, au impus apariţia matematicii aplicate. Iar cum artist şi artizan era aproape întotdeauna aceeaşi persoană, matematica pătrunde şi-n artă. Piero della Francesca, inventator sau cel puţin unul dintre inventatorii geometriei descriptive, este unul dintre cei ce introduce perspectiva în pictură. Apare totodată şi proporţia. Comerţul cu Orientul Apropiat atrăsese mulţi greci înţelepţi care trăiau în Constantinopol. Cu ei şi-au făcut apariţia ideile pitagorice şl ale lui Platon. Printr-un simplu proces istoric, adolescentul ar putea învăţa cu pasiune (fiind singura învăţătură utilă) istoria, matematica, arta, religia şi geografia. Care programă, din cele existente în momentul de faţă, ar putea fi înlocuită cu o asemenea metodă?
-  Cu sistemele noastre educaţionale nu se obţine decât adormirea pasiunii. În fond, probabil asta se şi urmăreşte.
- Să ne gândim la Socrate, pentru că el constituie un bun model. Adesea etimologia clarifică cuvintele şi e bine să ne amintim că "a educa" înseamnă a dezvolta, a realiza ceea ce-n mod potenţial se află în copil, a face ca germenul pe care-1 posedă propriul spirit să se transforme, transferân-du-se la propriul fiu. Munca profesorului, aşa cum şi-o imagina Socrate, era mai degrabă cea a unui mamoş, nu a unui fabricant. Şi cum îi reuşeşte profesorului acest lucru? Provocând uimire în faţa profundelor şi misterioaselor pro­bleme impuse de realitate. Căci totul e uimitor. Adevărul e că ne-am obişnuit cu toate şi că deja nu ne mai şochează faptul că omul are doi ochi, în loc de unuL singur, de trei sau de nici unul. Râdem dacă cineva ne vorbeşte despre cinocefali, de oameni cu cap de câine, asemeni celor imagi­naţi în timpuri străvechi. Fantasticul şi chiar neverosimilul ne înconjoară, dar nu ne mai mirăm pentru că ni s-a tocit această uluitoare calitate, mama oricărei înţelepciuni, şi asta a contribuit la crearea unui învăţământ mecanic şi me­canizat. Copiii nu se mai miră când văd la televizor un om păşind pe Lună, dar cei mai mari fizicieni şi matematicieni ştiu că e vorba de un fapt ieşit din comun, de o dificultate extraordinară. Dumneavoastră aţi avut vreun profesor care să vă stârnească să vă puneţi întrebări în fiecare clipă?
- Nu, din câte îmi amintesc.
- Vedeţi? Când asta ar trebui să constituie baza oricărei educaţii. Mai mult, gândiţi-vă ce captivantă ar fi ora de curs în cazul acesta. Un profesor întrebându-i pe copii dacă sunt siguri că biroul său într-adevăr există. Un altul, întrebându-i dacă sunt siguri că visele lor sunt reale. Mii de astfel de întrebări, adesea fără legătură între ele, vizând filozofia întreagă ori ştiinţa în totalitate. Aţi citit dialogurile lui Platon?
- Da, însă nu pe toate. Mărturisesc că nu sunt sigur că am înţeles Timeu.
- În general însă, ce impresie v-au produs?
- Cea de interogatoriu efectuat de un mare detectiv. Unele dialoguri pot fi pe scenă. M-a tentat întotdeauna ideea de a scrie o piesă cu Apologia lui Socrate.
- Scrieţi-o.
- Aştept versiunea dumneavoastră la Greaţa pe care mi-aţi promis-o cu treizeci de ani în urmă.,
- V-am promis asta? Un fragment din acel roman.
- În timp ce prânzeam într-un hotel din Santa Te.
- Cred că l-am ars. Ştiţi deja că am ars mare parte din ce am scris... Dar o să mai vorbim despre asta. Fireşte că dialogurile lui Platon sunt teatrale, unele putând fi reprezentate chiar cu remarcabile efecte scenice. Platon era un mare prozator, un poet, un artist, stăpânind arta scrisului, cum puţini sunt capabili s-o facă. Dialogurile acestea, în mod abil purtate de Socrate, scoteau la iveală toate problemele omului: de la laşitate până la frumuseţe, de la sensul timpului până la forma de guvernare. Socrate nu preda filozofia: el te învăţa să filozofezi, aşa cum pretindea şi Kant. Matematica nu trebuie predată: copiii trebuiesc puşi în situaţia de a crea, arătându-li-se cum să creeze un sistem de numerotare ori trigonometria însăşi.
Cu un deşert imaginar, cu un tiran sângeros care va tăia capul celor care nu vor rezolva problema, cu un turn inaccesibil şi imposibil de escaladat, elevii, cel puţin cei mai talentaţi, inventează trigonometria, vreau să spun, principiul ei de bază. Trigonometria aceea pe care aproape toţi şi-o amintesc ca pe o culme a aridităţii şi a dificultăţii, se va transforma astfel într-o fascinantă aventură, într-o formidabilă invenţie. Cine i-ar putea uita, astfel, principiile? Omul cult n-are nevoie de detalii sau de toate prostiile astea pentru specialişti; cultura lui se va îmbogăţi, în schimb, dacă reuşeşte să afle în ce constă ideea de bază a acestei ştiinţe, cum a fost ea inventată, căror obiective omeneşti a servit ea. în felul acesta va înţelege ştiinţa, filozofia, arta, aşa cum ţăranii inundaţi de apa râurilor ori de mare, înţeleg digurile ce permit colonizarea noilor pământuri. Profesorul trebuie să direcţioneze aceste descoperiri şi aceste invenţii. Şi pentru asta, în chip paradoxal, el trebuie să înceapă prin a dovedi elevului său că el nu ştie. Pentru Scheler, omul cult prin esenţă este cel care ştie că nu ştie, omul nobilei tradiţii a Doctei ignorantia. Un om cu adevărat cult ştie că ceea ce ştie este abia o mică parte din ceea ce ignoră, doar un fragment dintr-un uriaş continent, plin de enigme şi secrete înceţoşate. Un mare profesor este, de asemenea, cel ce îngăduie libertatea de opinie, cel ce permite elevului să gândească, chiar dacă greşeşte, cel ce încearcă întrebări şi metode, oricât de nechibzuite ar părea ele, la prima vedere. Marile inovaţii au provenit adesea din idei ce păreau absurde iniţial, dar care ar fi putut merita calificative sau note proaste din partea unor profesori mediocri: atomul lui Bohr era una din ideile acestea greşite, fiind în contradicţie cu teoria lui Maxwell. Şi totuşi a fost o idee care a dat roade, deschizând, cel puţin, noi drumuri. Se mai întâmplă apoi
ca un elev sclipitor să fie considerat un elev slab, deoarece contrazice tradiţia bunelor obiceiuri academice. Trebuie să ştim să respectăm aceste acte de sfântă indisciplină. Gândiţi-vă la Galilei. Nu vă este frig?
- Puţin da.
- Să mergem înăuntru. (Ne instalăm în biroul lui Sâbato.) Dacă Galilei s-ar fi mulţumit să repete ca un papagal textele aristotelice, ca un băiat "bun", atunci n-ar fi verificat adevărul despre căderea corpurilor, chestiune asupra căreia profesorul se înşela: o piatră grea cade mai repede decât o pietricică? La prima vedere aşa se pare. Mai ales că Aristotel afirma lucrul acesta, şi cu asta basta. Dar altfel vede lucrurile un băiat dezgheţat şi puţin nebunatic cum este tânărul acesta de la Universitatea din Pisa, care se hotărăşte să facă proba, urcând cu cele două pietre într-un turn. Cu siguranţă că la demonstraţie n-au asistat gravii profesori universitari; fireşte o mulţime de puştani ce-şi doreau să se amuze pe seama celor ce purtau togă. Rezultatul? Băiatul avea dreptate, cele două pietre, cea grea şi cea uşoară, cădeau în acelaşi timp. Şi astfel, graţie unui geniu prost crescut şi turbulent, puţin scandalagiu pe deasupra, s-a demonstrat că de aproape o mie de ani omenirea fusese indusă în eroare de Aristotel. Pentru că şi aceasta este o caracteristică a marilor genii; când un geniu se înşală, jumătate din omenire se înşeală împreună cu el. Nu e nimic mai revoluţionar ca un geniu când descoperă un adevăr, dar nu-i nimic mai reacţionar ca un geniu care se înşeală. Ştiinţa este uneori tradiţie, alteori inovaţie şi în general le reflectă pe amândouă, în chip dialectic. Sunt momente când elevul poate fi un renovator şi aici se va vedea superioritatea profesorului: acesta va accepta şi chiar va stimula această sfântă răzvrătire. La extrema cealaltă se află profesorul autoritar şi stupid care consideră
ştiinţa ca pe un dat, ce nu mai suportă nicicând modificări. Acest tip de magister vede în student un duşman potenţial, nu un fiu pe care trebuie să-1 iubească şi să-1 stimuleze. Este acel profesor dur, de obicei implacabil, coercitiv, lîput 4 de profesor ideal în ţările totalitare, unde orice inovaţie I este periculoasă. Acele ţări unde ştiinţa şi cultura sunt I înlocuite de ideologie.
- Presupun că n-o să-mi spuneţi că toate aceste defecte de educaţie sunt specifice doar ţărilor noastre de limbă hispanică. După părerea mea, ele sunt universale. La Universitatea din Pisa cel puţin, ele existau. Şi pariez că în nouă din zece colegii din întreaga lume, lucrurile stau la fel.
- Greşelile acestea se pot observa chiar şi-n şcolile din ţările dezvoltate, din Franţa şi Italia de pildă. Fireşte, ele sunt mai vizibile în ţările sărace, în virtutea unui mecanism curios, care este poate un mecanism de compensare psihologică: cu cât situaţia este mai precară, cu atât învăţământul cade în enciclopedism şi în pseudorigoare. Cele două mari calamităţi. Dumneavoastră nu vă mai aminteaţi capurile continentului african. Şi cu toate astea, cred că în şcoală v-au înnebunit cu toate aceste capuri, ca să nu mai vorbim de date, de nume de bătălii şi de generali, etc. Mai reţineţi ceva din toată această înşiruire?
- Absolut nimic.
-  Cu atât mai bine. Vă daţi seama cât aţi fi de insuportabil în caz contrar? Erudiţia, exceptându-i pe specialişti, nu este doar o grea povară pentru spirit ci îi transformă pe posesorii acesteia în pisălogi publici ce trebuiesc evitaţi cu grijă. Ciudat însă: profesorii aceştia nu numai că ne încarcă memoria cu toate aceste detalii, dar ne şi dau note proaste, dacă nu suntem capabili să le reproducem ca papagalii. Când am scris un eseu despre educaţie, am luat un manual de literatură spaniolă folosit
în gimnaziile noastre şi am citit ce scria despre secolul XVIII: era o listă întreagă de nume, cu data naşterii şi a morţii fiecărui scriitor, cu titlurile operelor acestora, cu detalii din viaţa lor. Mă credeţi că nu cunoşteam nici unul din aceşti autori?
- VS cred.
- Şi atunci cum mi-aş putea aminti data naşterii şi a morţii lor dacă nici măcar n-am idee de existenţa lor? Dacă asta i se întâmplă unui scriitor, vă închipuiţi ce simte un medic sau un avocat, supuşi fiind, în şcoală, aceleiaşi torturi. Ce sens are aplicarea unui asemenea învăţământ? Unul din răspunsurile clasice oferite de profesorii slabi este că, din păcate, nu au timp să-şi "dezvolte" programele. Programele! Alcătuite, aproape întotdeauna de foşti profesori care aveau aceeaşi manie enciclopedistă. Dar chiar şi cu aceste programe nefericite, un profesor poate şi trebuie să dea esenţialul, evitând detaliile obositoare, inutile, nefaste chiar.
... Nu se pune problema de a citi şi, chiar mai rău, de a obliga pe cineva să citească tot ce s-a scris. Mai important e ca profesorul să reuşească să-şi cucerească elevii învăţându-i să citească -pentru că trebuie să învăţăm să citim - câteva dintre acele capodopere care ne spun tot ceea ce un om trebuie să ştie despre viaţă şi moarte, despre curaj şi laşitate, despre necaz şi fericire, despre speranţă şi disperare. Profesorul ar trebui să se pătrundă de tainele cărţilor în faţa copiilor, pentru a descoperi, împreună cu ei, ce comori ascund ele, minunân-du-se şi meditând asupra celor reflectate de ele alături de ei. Un copil modest, dintr-o zonă muntoasă, numit Abraham Lincoln, s-a format cu ajutorul Bibliei. A cunoscut-o însă în profunzime şi, graţie admirabilei versiuni pe care o au la dispoziţie vorbitorii de limbă engleză, a învăţat să scrie şi să citească în această limbă şi totodată să cunoască şi să aprofundeze condiţia omului. Aceeaşi carte milenară a fost şcoala stilistică a unor scriitori ca: Faulkner, influenţându-i nu numai prin stil, ci şi prin al ei Weltanschauung, prin concepţia ei despre lume şi existenţă.
- Şi ce-aţi face cu anumite materii? N-ar fi mai bine să le eliminăm?
- Le-aş reduce, mai degrabă. Le-aş delimita. Eu am abandonat fizica pentru literatură. Nefericită decizie, nu-i aşa? (Râde.) Mulţi critici şi cititori regretă pesemne hotărârea aceasta, pe care am luat-o demult... în fine, să revenim la exemplul pe care vreau să vi-1 dau, gândindu-mă la una dintre materiile cele mai temute de elevi: fizica. Pe dumneavoastră v-a plictisit sau v-a terorizat fizica?
- N-am fost niciodată în stare să deosebesc un motor de un dinam. "Terorizat" e puţin spus. Tremuram tot, când intram în clasă.
- Vedeţi? Predarea fizicii, ca şi a celorlalte materii, ar trebui să se limiteze la câteva principii fundamentale, renunţându-se la detalii şi la lucrurile nesemnificative. Pentru a preda marile principii ce stau la baza acestei ştiinţe - fizica - sunt necesare foarte puţine elemente. Pentru a oferi unui om cult o viziune asupra universului, fizica se poate preda aproape fără acele instrumente nichelate ori aurite pe care le vedem în vitrine, dar a căror lipsă, în unele colegii sărace constituie un bun pretext ce se invocă, în caz că rezultatele învăţământului sunt slabe.
- E chiar aşa de greu de schimbat un sistem educativ pe care-l suportăm de atâta timp?
- După cum vedeţi. Atât enciclopedismul, cât şi fals rigoare sunt rele extrem de răspândite în întreaga lume.
Dovada: o carte a unei profesoare, Lucienne Felix, foarte cunoscută şi respectată în momentul de faţă. Cartea reflectă mania asta care e la modă în întreaga lume privind predarea matematicii elementare după o metodă foarte abstractă, cu teoria mulţimilor şi alte elemente, care, după părerea mea, scot în evidenţă greşelile unei mentalităţi din ce în ce mai dezumanizate, din pricina elementului abstract, care este propriu ştiinţelor exacte. Nu există decât o ştiinţă, a generalului, după cum observa Aristotel. Cum generalul însă exclude particularul, concretul adică, pe măsură ce avansează cunoaşterea ştiinţifică, aceasta devine mai abstractă, înstrăinându-se din ce în ce mai mult de intuiţiile concrete care ne-au ajutat în dezvoltarea noastră ca specie. Fireşte că această generalizare crescândă şi abstractizarea ştiinţei nu pot fi evitate. Dar sunt două lucruri pe care ar trebui să le avem în vedere: mai întâi că abstractizarea ştiinţifică a avut drept rezultat o lume din ce în ce mai dezumanizată, fapt extrem de periculos; şi apoi, că deşi această abstractizare crescândă reprezintă condiţia inevitabilă a ştiinţei, şi în particular a ştiinţelor exacte, ea este foarte periculoasă în formarea copiilor şi a tineretului. Fireşte că-i pregăteşte mai bine pentru a studia mai târziu matematica superioară dacă vor deveni matematicieni, astronomi sau fizicieni; sporeşte însă tendinţa dăunătoare spre alienare ce-i caracterizează pe oamenii din ţările mai avansate. Iată problema capitală, filozofică sau antropologică. Mai rămâne însă să ne punem întrebări despre avantajele şi necesitatea existenţei unei metodologii pe zi ce trece mai abstractă, vizând învăţă­mântul şi formarea spirituală a tânărului. Aţi auzit vreodată vorbindu-se despre această carte a profesoarei franceze? [Neg.) Nu face nimic. Ştiţi însă cel puţin ce este un unghi. Tradiţionalele concepte de spaţiu şi timp, anterioare distrugătoarei critici a lui Albert Einstein. De ce erau atât de exigenţi cu acel faimos litru de apă şi neglijau gravele critici pe care, conform teoriei lui Einstein, le meritau metrul şi ceasul? Dumneavoastră nu ştiţi teoria relativităţii şi nimic nu vă obligă s-o cunoaşteţi: asta nu înseamnă că veţi înceta să fiţi o persoană cultă. Dacă aţi cunoaşte însă această teorie şi alte critici epistemologice ale fizicii, aţi înţelege că nu e posibil nici măcar să se întrebuinţeze cuvântul intuitiv: "forţă". Cum însă acest purism nu poate fi respectat în învăţământul elementar, continuăm să întrebuinţăm, inteligenţi, cuvântul "forţă", de parcă am spune "răsăritul soarelui" în limba noastră cea de toate zilele. Veţi înţelege acum pentru ce mituL rigorii absolute este impracticabil: el este din punct de vedere epistemo­logic inutilizabil la copiii de şcoală primară sau secundară. Iar pe lângă faptul că e imposibil şi pedant, acesta contribuie şi la malefica tendinţă de abstractizare ce începe, într-un mod inofensiv (şi inevitabil) cu ştiinţele exacte, şi se sfârşeşte într-o manieră ofensivă (şi tragică totodată) cu alienarea şi robotizarea omului.