Nimeni pe cărare, şi nimic, nimic decât mure,
mure de o parte, de alta, deşi mai mult către dreapta,
o cărare de mure, coborând în ocoluri, şi marea
undeva la capăt, gâfâind. Murele
mari ca buricul degetului mare, oarba ca nişte ochi
ebonii în gardurile vii, groase
cu sucuri albăstrii-roşiatice. Şi mi se lasă pe degete.
N-am cerut o asemenea frăţie de sânge ; probabil că mă iubesc.
Se aşează mulţumite în sticla mea de lapte, turtindu-şi rotunjimile.
Deasupra trec ciorile în stoluri negre, ca nişte cacofonii –
petece de hârtie arsă rotindu-se pe un cer spart.
Doar vocea lor se aude protestând, protestând.
Nici nu mai cred că are să apară la capăt marea.
Păşunile înalte, verzi, strălucesc lumina pe dinăuntru.
Ajung la un tufiş de mure atât de coapte că e o tufă de muşte,
atârnând cu pântecele verzi-albăstrii şi cu voalurile aripilor pe un paravan chinezesc.
Sărbătoarea de miere a murelor le-a ameţit ; se cred în cer.
Încă o cotitură şi murele şi tufişurile se termină.
Singurul lucru care urmează acum este marea.
Dintre două dealuri un vânt brusc se deschide spre mine ca o pâlnie,
plesnindu-mă peste faţă cu fantomele rufelor lui.
Dealurile aceste sunt prea verzi şi dulci ca să aibă gust de sare.
Urmez poteca oilor printre ele. Un ultim cot mă aduce
pe faţa dinspre miazănoapte a dealului, şi faţa e o stâncă portocalie
privind în gol, spre nimic altceva decât un gol mare
cu lumini albe de cositor şi un vuiet de argintari
bătând, ciocănind mereu un metal neîmblânzit.
