Bertolt Brecht - Despre sărmanul B.B.

1
Eu, Bertolt Brecht, vin din pădurile negre.
Maică-mea m-a adus în spaţii citadine
în timp ce mă purta în ea. Şi răceala pădurilor
până la moarte o să rămână în mine.


2
În oraşul de asfalt mă simt la mine acasă.
Cu slujba de înmormântare asigurat,
cu ziare, cu tutun şi cu rachiu,
neîncrezător şi leneş şi, până la urmă, împăcat.


3
Sunt prietenos cu lumea. Pălăria tare
o port, cum îi e rostul, cu mult zel.
Spun: există animale deosebit de mirositoare,
şi spun: nu-i nimic, şi eu sunt la fel.


4
Dimineaţa, în balansoarele goale
îmi aşez câteva femei şi, văzându-le-aşa,
le privesc şi le spun fără grijă:
să ştiţi că pe mine nu puteţi conta.


5
Spre seară, îmi adun câţiva domni laolaltă
şi ne spunem "gentleman" pe rând.
Pe masa mea îşi pun picioarele
şi spun: o să fie bine. Iar eu mă întreb: când?

6
Spre ziuă, în zorii cenuşii, urinează brazii
şi gângăniile lor - păsările - încep să ţipe.
La ora aceea îmi beau paharul în oras, arunc mucul de ţigară
şi adorm neliniştit peste câteva clipe.


7
Am stat, ca o specie fragilă, în case
pe care le credeam de nezdruncinat.
(Aşa am clădit blocurile înalte din insula Manhattan
şi antenele subţiri discutând cu Atlanticu-nspumat.)


8
Cine o să rămână viu în aceste oraşe? Vântul!
Cel care le străbătu şi le goli în sfârşit.
Ştim că suntem provizorii
iar ceea ce urmează după noi nici nu merită amintit.


9
Sper că la viitoarele cutremure, ţigara mea Virginia
să n-o las să se stingă, de-amărăciune grea,
eu, Bertolt Brecht, naufragiat în oraşe,
din pădurile negre, adus de maică-mea.