Antonio Machado - Plictiseală

Bătea ceasul ora unu
în odaia mea. Chip straniu
avea noaptea. Ca un craniu
sclipitor pornise luna

din zenit să se pogoare
printre cipreşi, în grădină,
îmbrăcându-i în lumină
rece şi strălucitoare.

Prin fereastra-ntunecată
ajungeau până la mine
urlete ca de jivine
de muzică-ndepărtată.

Cântec trist de altădată,
o mazurcă săltăreaţă,
inocentă şi glumeaţă,
proastă ea şi prost cântată.

De plictis, simţeam în mine
sufletul atunci cum cască.
Inima şi cap... de iască.
Şi... să mori e mult mai bine.


din Valori eterne ale poeziei hispane (1991), 
traducere de Darie Novăceanu