Gabriela Mistral - Pâine

au lăsat o pîine pe masă,
jumătate arsă, jumătate albă,
cu coajă ciupită, ruptă-n fărîme
ca fulgii pufoşi de zăpadă.

şi îmi pare nouă, şi nicicînd văzută,
deşi cu nimic altceva n-am trăit,
dar luînd-o în mîini, ca într-un vis,
tactul şi mirosul nu mi-o amintesc.

şi totuşi, e mama cînd mi-a dat să sug,
miroase precum văile prin care am trecut :
a Aconcagua, a Patzcuaro, a Elqui,
a sufletul meu cînd mă sfişii cîntînd.

nu există alte miresme în încăpere,
tocmai de aceea am şi văzut-o;
nu există nimeni în toată casa

decît această pîine lăsată pe masă
care cu trupul ei mă recunoaşte,
iar eu cu trupul meu o recunosc.

s-a frînt pretutindeni şi de demult
aceeaşi pîine între o sută de fraţi,
pîine din Coquimbo, pîine din Oaxaca,
pîine din Santa Ana şi din Santiago.

de cînd eram mică o cunoşteam
sub formă de soare, de peşte, de abur,
mîinile mele îi simţiau miezul
cald precum unui pui de porumbel.

apoi, am uitat-o şi-n această zi
amîndouă din nou ne-ntîlnim,
eu cu trupul meu de Sară bătrînă,
ea cu al ei de numai cinci ani.

prietenii morţi cu care am mîncat-o
în alte văi, îi simt aburul,
pîine de grîu măcinat în septembrie,
secerat în august în Castilia.

e altul şi-i cel împărţit
în pămîntul unde-au dispărut.
o rup în două şi îi simt mireasma,
o pun pe masă şi îi simt căldura.

mi-s mîinile pline de pîine,
privirea mi-e plină de lanuri
şi plînsul izvorăşte deodată
peste uitarea atîtor ani,
şi nu mai ştiu de faţa-mi îmbătrîneşte,
ori renaşte în clipa aceasta.

cum casa-i pustie, fără nimeni în ea,
ne regăsim şi stăm împreună din nou,
pe această masă fără carne şi fructe,
amîndouă în această linişte omenească.
şi vom tăcea pînă cînd vom fi una
şi anotimpul nostru se va fi sfîrşit.