Boris PASTERNAK (1890 – 1960)
S-a născut la Moscova în familia pictorului Leonid Pasternak
şi a pianistei Rozalia Kaufman. În casa lor veneau frecvent
scriitori, muzicieni, printre care L. Tolstoi, A. Skriabin, V.
Serov. În copilărie, B. Pasternak ia lecţii de pictură, apoi, în anii 1903-
1908, se pregătea serios pentru o carieră de compozitor. Studiază
filosofia la Universitatea din Moscova (1909-1913), un semestru
aflându-se la Universitatea din Marburg (Germania), frecventând
cursurile celebrului filosof G. Cohen. După absolvirea universităţii se
dedică activităţii literare. Începuturile poetice i se orientează spre
simbolism, însă în 1914 intră în grupul futurist „Centrifuga”. Sinteza
simbolist-avangardistă se remarcă în primele-i două cărţi – „Gemene în
nori” (1913) şi „Peste bariere” (1917). Personalizarea sa „canonică”
este evidentă în a treia carte, „Sora mea – viaţa” (1922), care ar
reprezenta, parcă, un jurnal din vara anului 1917, vară dintre două
revoluţii şi, se poate spune, două Rusii. Însuşi autorul definise un atare
discurs poetico-filosofic drept „intimizarea istoriei”. De aici încolo B.
Pasternak devine un protagonist al poeziei ruse, influenţa sa
remarcându-se în creaţia mai tinerilor confraţi P. Antokolski, N.
Zaboloţki, N. Tihonov, A. Tarkovski şi K. Simonov. La rându-i, cel mai
apropiat dintre poeţii contemporani considera a-i fi V. Maiakovski (din
prima perioadă de creaţie, fireşte).
În concepţia lui Boris Pasternak, futurismul înseamnă acţiune
novatoare în domeniile obişnuitelor manifestări ale vieţii sub semnul
eternităţii. În articolul programatic „Pocalul negru”, poetul îşi formula
crezul (de etapă) astfel: „Deci permiteţi-i impresionismului în miezul
metaforei futurismului să fie un impresionism etern. Transformarea
vremelnicului în veşnic prin intermediul clipei limitative – anume acesta
e adevăratul sens al abreviaţiei futuriste”.
În 1927 Pasternak părăseşte LEF-ul (Frontul de Stânga al Artei),
adică şi avangardismul, orientându-se în albia unui neo-clasicism de o
distinctă individualitate, în cazul său echivalentă, incontestabil, cu
originalitatea. Între anii 1946-1955 scrie una din principalele sale cărţi,
romanul „Doctorul Jivago”, în care sunt abordate eternele ecuaţii viaţămoarte,
întemeierea existenţei umane pe/în cultură şi istorie, rolul artei
şi naturii întru depăşirea dezarmoniilor pe care le cauzează moartea,
războiul, revoluţiile etc. Romanul nu este acceptat de editurile sovietice,
apărând, în 1957, în Italia, după care urmează versiunile engleză,
franceză, germană, suedeză. În 1958 lui B. Pasternak i se acordă
Premiul Nobel, fapt ce declanşează în URSS o furibundă campanie
denigratoare la adresa autorului. Drept (strâmb!) rezultat, este exclus
din Uniunea Scriitorilor, la un stadiu incipient punându-se pe rol şi un
dosar ce stipula „trădarea de patrie”. B. Pasternak refuză premiul.
(Printre altele, în „Declaraţia TASS” din 2.11.1958 – ca în timp de
război, nu? – se spunea că: „În cazul în care B. L. Pasternak va dori să
părăsească pentru totdeauna Uniunea Sovietică, orânduirea socială şi
poporul pe care le-a calomniat în opul său antisovietic Doctorul Jivago,
organele oficiale nu-i vor crea piedici. I se va oferi ocazia să plece din
Uniunea Sovietică şi să încerce personal toate «minunăţiile raiului
capitalist»”. Astfel, se anticipa un alt caz – cel al lui Soljeniţân.) Diploma
şi medalia Premiului Nobel avea să le primească, în 1989, fiul
scriitorului.
Deci, marele poet Boris Pasternak, ca şi colega sa Anna
Ahmatova, păreau a fi jertfele „din afara” GULAG-ului, însă care erau
supuse la suferinţe şi umilinţe pe potriva celor din temniţele
comunismului.
Boris Pasternak este şi unul din redutabilii traducători din opera
lui Shakespeare, Goethe, Verlaine, din poezia gruzină.
* * *
Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!De februar scriind în bocet hohotitor,
Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi
Arde-a primăvară neagră, învăluitor.
Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,
Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere
Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase
Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.
Unde, precum pere, fructe carbonizate,
Din copaci puzderia de grauri, risipitor,
Va cădea-n băltoace, spre-a prăbuşi uscate
Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.
Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,
De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,
Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc
În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.
(1912)
* * *
Cum scrum de bronz, grătar, sobă ar scânteia,Grădina somnolentă risipeşte bondari.
Cu mine, dimpreună cu lumânarea mea
Lumi înflorite atârnă sub bolţile mari.
Şi ca într-o credinţă nemaiauzită,
Eu trec în astă noapte atât de senină,
În care plopul cu frunza gri-prăfuită
A perdeluit subţire-a lunii mejdină.
Unde heleşteu-i taină înfăţişată,
Unde mărul, în şoaptă, prinde-a fremăta,
Unde livada e pe piloni înălţată
Zidire, şi ţine cerul înaintea sa.
(1912)
VISUL
Visai toamna prin a sticlei semilumină,
Amicii şi tu în bufonă ceată hilară,
Şi, ca din cer, vultur ce izbuti să obţină
Sânge – inima mea în palmă-ţi coboară.
Însă timpul trecea, îmbătrânea, se curma,
Şi, făcând rama mătăsoasă, argintie,
Din grădină zorile ferestrele asuda –
Cu lacrimi de sânge plângea septembrie.
Dar timpul trecea, bătrân. Fărâmicioasă,
Ca gheaţa, trosnea, umed, pe jeţuri mătasea.
Şi brusc te-ai încurcat, şi-ai amuţit sfioasă,
Şi ca un zvon de clopot visul se potolea.
Mă trezii. Ca toamna, sumbră, în odaie
Intrau zorii, vântu-n depărtare ducea,
Ca după carul plin fulguirea de paie –
Pâlc de mesteceni ce gonea pe cer, delira.
(1913, 1928)
* * *
Eu creşteam. Precum pe Ganimede,Intemperii şi vise mă purtau.
Ca năpastele-mi creşteau, aş crede,
Aripi ce de pământ mă despărţeau.
Creşteam. Şi, urzit spre înserare,
Văl misterios mă învăluia.
Îndrumat de vinul din pahare,
De jocul tristei sticle ce lucea,
Creşteam, dar jaru-n omoplaţi deja
Îngheţa a şoimului mângâiere.
Departe-i timpul când, iubirea mea,
Peste mine ai plutit în sfere.
Dar parcă nu ni-i dat acelaşi cer?
Chiar acesta-i farmecu-nălţimii –
Lebădă ce s-a bocit pe sine
Cu vulturul alăturea te ştii.
* * *
Azi toţi pardesiuri vor îmbrăca,Atinge-or lăstari de-autumnal picurat,
Însă nimeni din ei nu va afla
Că de vreme rea iar beţiei m-am dat.
Se vor arginta frunze de zmeură,
Spre cer răsucindu-şi, umed, reversul.
Ca tine, astru-i tristă făptură, –
Nordic, ca tine îşi are eresul.
Azi toţi pardesiuri vor îmbrăca,
Dar şi noi fără pierderi vom vieţui.
Iar băutura sumbră ca ceaţa
Nimic nu ne-o poate deja-nlocui.
VIS URÂT
Ascultă viforul, strecurându-se prin gingii,
Ascultă golaşa fugă a diavoleştii zăpezi.
Nu are de ce se zdrobi, şi troienirile
Ca o înlănţuire de fontă alunecă iute
Aşternute pământului,
Peste ţarini, arii şi haturi, ca trenul,
Prin văzduh, prin zăpezi, în chemările vântului.
Printre pini, prin spărturile-n garduri fără de cuie,
Prin scânduri, prin gingiile cocioabelor fără nas.
Peste câmpuri, prin văzduh, peste sau printre îngrădiri,
Văzute în vis de postitorul ceresc.
Dânsul observă: căzut-au dinţii din maxilare.
Şi molfăie castelele, conacele, moşiile peltice,
Totul e dezbătut, nimic nu e-ntreg,
Şi postitorului greaţă i se face de la
Bocănitul oaselor lovite-nde ele.
De la dinţii piloţilor, de la tridente marinăreşti.
De la roşiile ştirbituri ale crenelărilor carpatine.
El vrea să se mişte, să se urnească din loc,
Nu poate să se trezească,
Nu poate, prins în visul ferecat cu zăvoare.
Şi încă mai vede cum pe ogoare de pe malul Stohodului**
Pământul e făcut una cu pământul.
Nu crede ca înălţimea să caşte cândva
În deplina ei beznă, şi pe cer să plutească,
Precum un clopot pe îndepărtata grindă,
Lingoul de argint al depresiunii înghiţitoare,
Limba şi verbul ei – cerescul crai nou.
Nu, gângăvitul, fonfăitul şi răguşitul,
Odată cu sângele înghiţit e de cartilaginoasele ruine.
Bagă mâna în învârtejitul pietriş al viforniţei, –
În palmă se va risipi prin crăpătură,
Ca un ciot cărnos, muşchi fără scop
Pe venă, sfâşiată fatal de o ploaie de gloanţe.
Simţi arsură, ca un dovleac endemic.
Din straturile grădinii el sări peste gard.
E în hârtop. Bătălia l-a rupt,
L-a şfichiuit bătălia, ca pe o sferă
De pe pantă se rostogoli în râpă
Printre pini, prin spărturile din gardul fără de cuie,
Prin scânduri, prin gingiile cocioabelor fără nas.
Ascultă vuietul necuprinderilor neumblate,
Ascultă turbata lor alergare.
Bubuitor – despicătoarea artilerie
Ca nişte talere se gudură la chemările vântului.
Cui să se ataşeze, în măsurători de verste,
Cuvintele poleiului, întunericului şi afeturilor?
Şi povestea alunecă, şi peticele nevrozelor,
Perindându-se ca tifonul în gălbenuşul xeroformului,
Gonesc dinspre tren spre ţarini. În noapte
Gonesc ca platformele, prin zăpadă, spre semafoare.
Dorm frânele trenurilor sanitare.
Şi visează, visează cerescul postitor...
(1914/1928)
** Stohod – râu în Ucraina, regiunea Volân.
VIFORNIŢA
1
În mahala, unde n-a călcat alt picior,Decât de viforniţă şi vrăjitoare,
În drăcească periferie, la obor,
Unde, ca ucişii, dorm troiene hilare, –
Opreşte-te-n locul pe unde n-a călcat
Vreun alt picior, decât de vrăjitoare
Şi viforniţă ce-a călcat cât cat înalt
Şfichiuiesc frânturi de ham în aiurare.
E întuneric, dar asta-i suburbie
În urbe-n Zamoskvorecie* sau, în fine,
Chiar Zamostie** (pierdut în noapte pustie,
Oaspele se izbi-ndărăt de la mine).
Ia seama, în oboru-n care nici picior
Nu călcă, nu-s decât asasini la pândă,
Vestitor ţi-i frunza de plop, nevorbitor
Sol fără buze – stafie de-albă pânză!
Ai rătăcit, bătând în porţi încuiate,
Luat de vârtej de pe creasta podului...
– Nu-i oraşul râvnit, nici miezul de noapte
Ştiut. Te-ai rătăcit, tu, santinela lui.
Dar nu-n zadar, vestitorule, mi-ai şoptit.
În obor – nimeni din bipedele toate...
Şi eu sunt oarecine... şi eu rătăcit:
– Nu-s aceleaşi urbea şi miezul de noapte...
* Zamoskvorecie (se traduce ca: Dincolo de râul Moscova) – raion din capitala rusă.
** Zamostie (Dincolo de pod) – numele mai multor oraşe din Rusia.
2
Pe uşi – cruciuliţe-semn ca-n noaptea SfântuluiBartolomeu. Al viforniţei-complotiste
Ordin: Astupă fereastra, colo cu barda
Copilăria încearcă bradul de Crăciun.
E în toi complotul străzilor desfrunzite.
Ei au jurat s-o termine cu omenirea.
Oraşule, adunarea! În afara ta!
Viscol fumegând ca facla peste murdării.
Fulgii nechemaţi se prăvălesc peste braţe.
Mi-e frică-n pusta fără oameni a ninsorii.
Fulgii bântuie ca minuscule lanterne.
Sunteţi deconspiraţi, voi ramuri şi trecători!
Gaura pelinului, şi-n muzica-vifor
Se năzare: „Colegny*, ţi-am aflat adresa!”
Securi, strigăte: „Deconspiraţi, întemniţaţi
Ai confortului!” – şi, pe uşi, – linii cruciş.
Bivuac aţi ajuns, ridicaţi în picioare
Drojdia genezei, viforului – inşi nătângi.
Strănepoţii ajunge-vor la protopărinţi.
Noaptea lui Bartolomeu. În afara urbei!
(1914/1928)
* Colegny, Gaspard de Chatiion (1519-1572) – amiral francez. Conducător al hughenoţilor.
Asasinat în Noaptea Sfântului Bartolomeu.
* * *
Nu ca oamenii, în fiece săptămână,Nu totdeauna, ci de două ori, se pare,
În suta de ani imploram: gura-ţi să spună –
Răspicat, repetat, – cuvinte creatoare.
Ţie însăţi insuportabil ţi-i melanjul
De indiscreţie şi sclavie-a omului.
Şi cum ai vrea să fiu vesel, de toate sătul,
Cu ce-ai mânca tu sarea grea a pământului?
(1915)
IMPROVIZAŢIE
Din palmă am hrănit claviatura – stol de clape
În croncănire, plesnet de aripă care bate,
Stând în vârf de degete, le-ntinsei mâna aproape;
Mâneci sumeţite, şi noaptea se freca de coate.
Era beznă. Şi un heleşteu cu apa amară
Vălura-n unde. – Şi păsări din specia te iubesc
Păreau mai curând să omoare, decât să moară,
Ţipătoare, negre, cu clonţul de criţă, diavolesc.
Şi era heleşteul. Şi-ntuneric era. Pluteau
Hârdaie mari cu păcura miezului de noapte.
Valuri după valuri pe dedesubt luntrea şubrezeau,
Iar păsările tot mai loveau cu clonţul în coate.
Şi noaptea se clăti sub al zăgazului laringe.
Se părea, câtă vreme puiganul nu este hrănit,
Femele mai curând vor ucide, decât şi-ar stinge
Ruladele în ţipătorul lor gâtlej hârcâit.
(1915)
UN RĂSĂRIT ŞI MAI SUFOCANT
Dimineaţa-ntreagă gurlui porumbelul
La geamul dumitale.
Pe scocuri, pe burlane,
Ca mâneci de cămăşi ude,
Crengile îşi dădeau duhul.
Bureza. Şi cu uşorul
Norii treceau peste
Piaţa prăfuită
Şi mă tem că pe tarabe
Ei îmi legănau
Tristeţea.
Îi imploram să înceteze,
Şi părea că şi-ncetară.
Răsăritul era gri
Ca o ceartă în tufiş,
Ca graiul arestanţilor.
Eu imploram să vină ceasul
Când după geamul dumitale
Precum un gheţar montan
Spălătorul îşi dezlănţuie
Aversa-i peste lighean
Şi se aude lunecos
Cântul bucăţelei de săpun.
Jarul pe obraz şi frunte odihnită
Abureşte precum gheaţa pe sticla fierbinte
Şi pe-al oglinzii ochi buimac
Însă înălţimea de dincolo de vorbe
Sub drapelul norilor plutitori
Rugăminţile nu-mi auzea
În liniştea ca promoroaca deasă,
Leoarcă precum o manta,
Ca prăfuitul ecou de treieriş,
Ca o sonoră ceartă în tufiş
Eu îi rugam –
Nu mă chinuiţi!
Nu pot să dorm.
Dar – bureza. Şi, înşiraţi,
Norii treceau dezordonat
Peste piaţa prăfuită
Şi, ca recruţii, dincolo de sat,
Rătăceau nu un ceas, nu un veac,
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Ca prizonierii austrieci,
Ca o răguşeală în surdină,
Ca un horcăit:
„Soră,
Mi-e sete”
Am murmurat.
(1917, vara)
SFÂRŞITUL
Aievea-s toate? E timp de-a chefui?
Mai bine să dormi etern, să dormi, să dormi
Şi nicicum să visezi.
Din nou – strada. Din nou – pologul de tul,
Din nou, în noapte, – stepă, geamăt, freamăt
Acuma şi mereu.
În august, frunzişul astmatic pân-la ultim atom
Visează tihnă, întuneric. Dar câinii în goană
Trezesc, brusc, grădina.
Aşteaptă – s-or mai potoli. Dar deodată– din umbră
Apare-un uriaş, altul. Paşi. „Aici e şurubul”,
Şuierat, somat: Tio!
Pentru că el parcă ar fi udat, ar fi risipit
Şleaul cu pasul nostru! El chiar şi palisada o
Istovi cu tine.
Toamnă. Galeşe-s mărgeluşele vânăt-palide,
Ah, putregaiule, de moartea şi mie, ca ţie,
De viaţă silă mi-i!
O, noaptea tămâiază inoportun cu manevre
De locomotive; pe ploaie frunze se rup înspre
Stepă, ca altele.
Ferestrele-mi fac scene. Însă nu are vreun rost!
Uşa se rupe din balamale, ei sărutându-i
A coatelor gheaţă.
Să-mi faci cunoştinţă cu cineva dintre cei crescuţi,
Precum dânşii, în treierişul sudicelor holde,
Paragini, secară.
Însă cu strepezire, cu-nţepenire, cu noduri
În gât şi cu tânga atâtor cuvinte oboseşti
De-a mai prieteni!
(1917)
TEMĂ
Stânca şi furtuna. Stânca şi pelerina şi pălăria.
Stânca – şi Puşkin. Cel care şi-acum încă,
Ochii închizând, stă sus şi vede-un sfinx
Nu sălbăticia noastră: nu deducţiile grecului
Ajuns la-ncurcătură, nu taina, ghicitoarea,
Ci străbunul: un hamit cu buze plate,
Ca variola cu care ciupi nisipul, mutilându-l,
Săpând cu greu vărsat pustiul.
Şi nimic mai mult. Stânca şi furtuna.
În satanismul berii ce curge gârlă
De pe mustăţile prăpăstiilor, steiurilor,
Limbilor de nisip, nămolului, marinelor mile,
Intrândurilor în mare. Şi vuiet şi-nflăcărare
Pompate de lună din înspumat abis
Ca dintr-un vechi cuibar. Zgomot
Şi sfară şi humă ca un sărut setos.
Se vede clar, ca ziua. Îi luminează spuma.
Din acest loc nu-ţi poţi lua ochii.
Bătăi de valuri pentru sfinx nu cruţă lumânări,
Pe cele arse schimbându-le îndată.
Stânca şi furtuna. Stânca şi pelerina şi pălăria.
Pe buzele sfinxului – gustul de sare
Al înceţoşării. În jur, nisipul otova-i lipit
Cu crudele săruturi de meduze.
El nu cunoaşte sirenele să fie solzoase
Şi poate oare-a crede-n coadă de peşte
Cel care, fie doar şi-o singură dată,
Din gropiţele genunchilor lor băuse
Licărul de stele ce se bătea, ca de gheaţă?
Stânca şi furtuna – tăinuit de toţi acei
Modeşti din fire – cel mai straniu, cel mai cuminte
Ce încă din epoca lui Psammetic** prinse a juca –
Zâmbet de copil în colţul buzelor pustiei...
(1916-1922)
** Psammetic – nume a trei faraoni din dinastia 26 (sec. VII-VI î. Hr.).
PRIMĂVARA
(cinci poeme)
1
Primăvară, eu sunt din strada-n care plopu-i uimit,Unde zări se sperie şi case se tem c-or cădea
Şi aeru-i siniliu, ca bocceaua-n care-a ticsit
Rufele cel ieşit din spital cu gând de-a se-ntrema.
Unde seara-i vid de sens, ca-ntrerupta povestire,
Lăsată de stele fără urmare, obsesie,
Spre-a o mie de ochi gălăgioşi nedumerire,
Ochi ca hăul fără fund şi lipsiţi de expresie.
(1918)
5
Ciripeau păsările şi erau sincere.Lucea soarele-n lăcuirea caretelor.
De pe tocila grea scântei nu se risipeau;
De se risipeau – piereau în focul razelor.
În geamuri deschise pe lucrul lor manual
Norii, ca porumbeii, prind a se aşeza.
Observau: de la apă gardurile-au slăbit –
De-a binelea, pe când crucile – abia-abia.
Ciripeau păsările. Din şcoală în stradă,
Pe borne treceau, năboind ca valul sadea,
Cânt neamuţit, răpăit de mosorele,
Se perindau gâţe şi suveica ţăcănea.
Scântei nu săreau, iar de săreau – se şi stingeau.
Zi risipitoare; mai proaspăt ca-nainte
Peste sat nori goneau, tocilarul – fericit
Că-n lume femeile au snopi de cuţite.
VERSURI ALBE
Şi-ntr-o clipă prin creier trecură gândurile toate,
Unice şi necesare. Trecură spre a pieri...
Aleksandr Blok
El se ridică. În bucătărie bătu de ora unu. Ştia, –
Acuma e sfârşitul a toate. Se ridică, ieşi.
Norii se perindau. Printre rânduri şi oarecum în treacăt
Pe lespezile trotuarului ciocănea bastonul
Şi pe undeva hodorogea o droşcă. – Un an în urmă
Balzac fusese înţeles de cărunteţe.
Norii treceau. Ciocănea bastonul. Curgea.
Dânsul putea să spună: „Eu ştiu, prieten de demult,
Cum a fost să ajungi la aşa ceva. Ştiu
Cu ce cheie ai deschis această uşă,
Cum ai sfărâmat-o pe cealaltă şi cum
Prin astălaltă priveai, trăgeai cu ochiul
Şi scrutai atent, tot ceea ce vedeai”.
De sub palma jilavilor nori,
De sub umbre, de sub faţade ude,
Hoinărind, spre felinare se rupea
Caldarâmul cucerit de luna mart.
„Şi chiar cu a cui dresă în mâini
Tu ai spălat treptele scărilor – şi asta o ştiu”.
– Luceau paftalele paznicilor ce dormeau
Şi vântul gonea vrejuri şi frunze-n spulber
Pe şinele bazarului.
„O sută din neamul Hanski*,
Tuşind, rebegind spre dimineaţă,
Şi pieptănându-şi pletele, le cam smulgeau.
O sută dintre Hanski în mari oglinzi
Erau prinşi de tremurici. O sută dintre Hanski
Îşi beau cafeaua. Şi trebui Lui Dumnezeu a i se demonstra
Că Hanska e una, precum gândise el...” –
În capătul opus, unde droştele hodorogeau,
Prinse a cânta cocoşul. – „Că una-i Hanska,
Precum vorbele şi semnătura Hanskăi în scrisori,
Ca visul, ca şi moartea”. – Lumină e. În capătul opus,
Unde droştele hodorogeau, se şi trezeau deja.
Ce târziu se deschid cafenelele,
Şi proaspătă-i tipăritura umedului ziar!
Nimic nu e mărunt, e gras orice
Caracter de litere,
Precum grăsimea galoşilor şi şinelor scăldate-n soare.
Ce festiv e duhul celui ce fără somn
Petrecu această noapte! Ce albăstriu pâlpâie
Fitilu-n creier! Ce mângâioasă-i flăcăruia,
Ce inconsecvent ironică îmi pare!
El şi-i aminti pe toţi. – Vizavi, lângă lăptărie,
Bălegarul arăta ruginiu. Ciripea un vrăbioi
Ce prinse-a căuta anume ramul pe care
Acest ciripit se sfâşia în bucăţele,
Nefiind în apele sale de-atâta fericire. De altfel,
Aproape-ndată el a dedus că-anume acel ram
E deasupra geamului, din simplul motiv
Că-n faţa ferestrei nu mai erau şi alţi
Copaci, sau cine ştie ce altă dovadă avea. –
Pe toţi şi-i aminti – că ar fi în dreapta
Livada, pricepu după-nclinarea umbrei
Căzută pe trotuar. Ea strălucea
Precum suportul unui pahar de ceai.
Dintr-o dată, incoerent, inconsecvent în gânduri,
El, care n-a închis un ochi întreaga noapte,
O clipă se gândi aşa ceva, încât
E greu să şi redai. În creierul arzând
Intraseră cuvintele: iubire, nefericire, fericire,
Destin, eveniment, aventură, ursită,
Întâmplare, farsă, falsitate. – Precum intrară,
Aşa au şi ieşit. Dar la ieşire
Nimeni nu le mai recunoscuse,
Precum pe fetele ce fost-au tunse pân-la piele
Din cauza tifosului. El îşi spuse
Că-aceste cuvinte nimeni nu le-nţelege,
Că ăsta n-ar fi numele unui tablou,
N-ar fi scena – ci un fel de materiale-anume.
Că în ele e vuiet şi corpuri în măcinare
Şi-amurgul tuturor buchetelor vopselăriei.
Că mumia-i reprezintă cu sânge,
Dar se poate ornamenta sangvin promoroaca
Şi că în suflet, în mare adâncime
Ar sta un desenator atât de pătimaş
Care uneori chiar conturează lune de miel**
Cu bucăţica de nenorocire, coşcovită între degete,
Cu bucăţica de sănătate – turbat coşmar,
Cu bucăţica de aiurare – luminoasă beatitudine.
În chipiu-i albăstrui, încălzit de soare,
Întorcându-se, el se postă cu spatele la gard
Şi vindea salamandre de tablă lucioasă.
Târguia cu cioburi de azur,
Şi şopârlele alergau, lucind,
Prin nisipul aprins în lung de burlane,
Şi păsările ciripeau de zor. Venea poporul,
Şi inşii copleşiţi a mirare gurile-şi căscau.
Cea hrănitoare ca o împărăteasă, plutind, se duse.
După martie, în aprilie salbe au fost cerute,
Şi perlele, şi ochii – sângele cu lapte
Al feţei şi mâinilor, şi-al sarafanului.
Peste-acoperiş omătul mai călărea. Primăvara
Încă mai râdea, înspumând de-a valma
Soare şi zăpadă. Cei cam la zece castraveţi de seră
Erau prea slabi, ca să poată-n martie să dea
Impresia de verdeaţă. Dar martie-i înţelegea,
Trâmbiţând în toate zările
Despre tinereţe, despre frăgezime.
Din toate tablourile păstrate-n memorie,
Unul veni-n prim-plan: câmpie-n noapte.
Se pare că-n stele, precum într-un ciorap,
Se ticseşte pleavă, şi-i bătută.
Ochii, se pare, Calea Lactee-i prăfuieşte.
Şi-un sentiment că noaptea
Se ridică vlăguită de pe clăile de paie
Şi spulberă gunoaiele din stele – spre mare
Stepa se revarsă – un fluviu fără margini
Şi cu ea-mpreună – clăile şi cuiele – noaptea.
La staţie era de pază un sforăit imens, intens,
Ca stratul gros ce-ar sta pe-o foaie de fier.
La staţie bocea un roi de muşte. Ploaia
Răsuna pe prispe, parcă în şiştar.
Din patru uriaşe zile de vară
Inima adună această amintire-a adevărului.
Noaptea sfâşiind, pluteau, alunecător, pe şine
Stâlpi de semnalizare, lovind în nori
Şi dureau ochii. Creierul fără somn
Râvnea să ajungă-n stepă, după traverse şi gherete.
La staţie de pază era sforăitul, şi ploaia
Se lenevea şi suspina-n frunziş. – Îngerul meu,
Tu vei dormi: chiar noaptea mi-a promis-o!
Amicul meu, şi tu, ploaie a mea, noi nu avem
Unde ne grăbi. Dispunem de timp-rezervă.
În buzunare – nuci am adunat. Acolo-n stepă
Cu tine dimpreună avem cu ce petrece
Până dincolo de miezul nopţii. Ai văzut?
Ai înţeles. Aşa e? Nu-i adevărat că asta
Ar fi anume ceea? Infinitudine?
Ţara făgăduinţei? A meritat
Să creşti, să suferi şi să aştepţi, şi oare
Nu fu greşeală de a fi venit pe lume?
La staţie era de pază un sforăit imens, intens.
De ce ar fi atât de tristă scuturarea
Acestor cunoştinţe cam demente? Ce amărăciune
Presară sărutările, de parcă-ar fi
Pătimaşul august pe care nicidecum
Nu-l poţi desprinde de frunzele-abundente.
Cu buzele fierbinţi, de ele se lipeşte,
El şi ele dând în lacrimi; august
E ud leoarcă, şi de-asemeni
Ude sunt ale macazurilor ace reci...
(1918)
* Neamul Hanski – din care făcea parte şi Wenceslas Hanski (1778-1841), primul soţ al contesei
Eveline Rzewuska-Hanska (1800-1882) care, după moartea soţului, devine doamna Honoré de
Balzac.
** Lune de miel – luna de miere (fr.).
AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU
