Cesare Pavese - Strămoşi

Uluit de lume am ajuns la o vârstă
când mă luam la harţă şi plângeam de unul singur.
Să asculţi cum vorbesc bărbaţi şi femei
neştiind ce să răspunzi, nu-i o mare plăcere.
Dar a trecut şi asta; nu mai sunt singur
şi, de nu ştiu să răspund, ştiu să mă lipsesc de răspuns.
Mi-am găsit tovarăşi, găsindu-mă pe mine însumi.

Am aflat că, înainte de a mă naşte, am trăit
totdeauna în oameni voinici, stăpâni pe ei
şi nici unul nu ştia să răspundă şi toţi erau calmi.
Doi cumnaţi au deschis o prăvălie - cea dintâi avere
din familia noastră - iar cel străin era serios,
socotit, necruţător şi meschin: o femeie.
Celălalt, de-al nostru, în prăvălie citea romane
- la ţară asta însemna mult - iar de intrau muşterii,
îl auzeau răspunzînd scurt
că zahăr nu este, pucioasă nici atât
şi că toate s-au terminat. Mai târziu s-a întâmplat însă
ca tocmai el să dea o mână de-ajutor cumnatului falit.

Cu gândul la oamenii-aceştia mă simt mai puternic
decât uitîndu-mă în oglindă şi îndreptîndu-mi umerii,
ori schimonosindu-mi buzele într-un surâs solemn.
Cândva, un bunic, în vremi de demult,
înşelat fiind de un consătean
şi-a săpat singur via - vara -
ca să vadă o treabă bine făcută. Astfel
am trăit dintotdeauna, şi-ntotdeauna am avut
chipul neşovăielnic şi-am plătit muncind.

Iar femeile nu contează în familie.
Vreau să spun că la noi femeile stau acasă,
ne aduc pe lume şi nu scot o vorbă,
nu preţuiesc nimic şi nu rămân în amintire.
Fiecare femeie ne picură ceva nou în sânge,
dar se irosesc toate născîndu-ne, iar noi,
astfel reînnoiţi, suntem cei ce vom dăinui.
Suntem plini de metehne, de ticuri şi de spaime
- noi, bărbaţii, părinţii - careva s-a sinucis,
dar niciodată nu ne-a atins vreo ruşine,
nicicând nu vom fi femei, nicicând sclavi ai cuiva.

Mi-am găsit şi un loc pe pământ, găsindu-mi tovarăşi:
un pământ păcătos, unde este un privilegiu
să nu faci nimic, gândindu-te la viitor.
Deoarece munca nu ni-i îndeajuns, nici mie, nici alor mei;
ştim să trudim, dar visul cel mare
al părinţilor mei, oameni de treabă, a fost să nu facă nimic.
Suntem făcuţi pentru a hoinări pe acele coline,
fără femei şi cu mâinile ţinîndu-le la spate.

[primăvara 1932]


Cesare Pavese - Poezii
traducere de Nicolae Argintescu-Amza