Nikolai D. BURLIUK - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)

Nikolai D. BURLIUK (1890 – 1921)
Cel mai mic dintre fraţii Burliuk. A participat aproape la toate
ediţiile, în presă sau volume aparte, şi manifestările publice
ale futuriştilor, însă aşa şi nu şi-a văzut editată vreo carte.
Ca şi Ţvetaeva sau Ahmatova, Esenin sau Pasternak, a fost autorul
„secondat” de o muză... bicefală, să zicem astfel, cu un chip orientată
spre avangardism, spre primenirea prozodiei, a stilisticii, cu alt chip –
privind, magnetizată (şi magnetizând), spre tradiţie, creând în ambele
spaţii imense, generoase.
Mult timp nu i se cunoştea nici data morţii. Câţiva ani în urmă,
însă, a fost descoperit un protocol al NKVD-ului ucrainean în care se
spune că, la 15 iulie 1917, N. Burliuk e trimis pe frontul român. În
noiembrie îşi aduce din Rusia mama, stabilind-o la Botoşani. În ianuarie
1918, după ce la staţia Socola este dezarmată unitatea din care face
parte, se angajează funcţionar la Direcţia Agricolă din Chişinău, plecând
la Ismail ca reprezentant al Ministerului Agriculturii al Republicii
Democrate Moldoveneşti. După ce trece printr-un confuz labirint de
peripeţii ale acelor timpuri de „rupere de lumi”, este capturat undeva
lângă Herson, judecat de bolşevici şi executat la 27 decembrie 1920.
Avea 31 de ani.

ARDEREA DE SINE
Aprinsei focul
Şi fumul obosit
Spre el întinse
Ghimpele-ascuţit.
Sânge-n fierbere.
Prizonier trup flasc
Îşi freamătă veşmântu-n
Hrăpăreţul vreasc.
Genunchii lui
A flăcărilor spumă
Doboară foşnitor,
Dar străină-i pielea
Celestei Elena –
Suflet care-n foc
Nu poate dispărea.
(1910)

* * *
Poete, şobolane, – voi nopţile
Săpaţi drum spre pâinea vieţii care
Cu-nsângerate vorbe cântă involuntar
Întru oprobriu de buze trădătoare,
Iar fiica nopţii – surda şobolăneasă
Roade, gemând, la stavila infamă,
Să obţină vrând câţiva bobi de-orez,
Trecând prin zid – nesăţioasă rană.
(1910)

* * *
Mă târăsc pe margine de-acoperiş
Şi văd a străzilor întunecată goană;
E noaptea cea din urmă când peste oraş
Sultanul clatină perdeaua de zăpadă.
Sărut a înălţimii limită-hotar,
Ceţoasa ploaie susură în curte, –
Sorţii mei depind de tine-anume,
Voievod de oşti şi vise istovite.

SPRE OBRAJI SE-NCLINĂ DEGETUL STRÂMB
(1)
Degetul strâmb se-nclină uşor spre obraji
Şi finlandezu-i spune fetei, cu dulci şoapte:
Pe mlaştini, mult mai trainice decât granitul,
Voi înălţa ale zăpezilor palate.

* * *
Însă nepăsătoare-i fecioara – n-are rost
Îndemnul de păgân preot, orice-o fi să zică:
La ce mi-ar trebui tămâie, ceară, mirt,
Când şubreda ta gheaţă raza o despică?
(2)
Eu sunt condamnat la ultima cădere
De nemiloase ore fără de împliniri
Şi viaţa de mutilate zile în veghere
Nu o vor asurzi sălbatice chemări.
Peste zi, arunc otrăvuri infantile,
Jena din visarea miezului de noapte, –
Sub soare râsetul de albastre ierburi
N-o chema-ndrăzneţe cuvinte uitate. –
Dar cum a lunii şi a soarelui lumină
Se dublează într-un de-albastru-adio foc
Şi cum se-nalţă bolta sumbru-oglindoasă
Şi reflectarea lumânării în mâhnitul joc, –
Eu, ca Dionysos, făptaş, participant,
La goană-o voi rupe peste câmpii arate,
Urmărind oriunde al vulpilor miros
Ce mai plăcut mi-i ca cel de femei parfumate
Şi, precum un stol de păsări speriate
După mine ceasuri, ore s-or lua:
Să uit de-al capitalei freamăt somnoros
Şi rugului de moarte arderea de a-i uita.
(3)
Păianjen cenuşiu, tu împleteşti iar plase –
Ale timpului horbote încâlcite,
Aruncând cu zel de mare risipitor
Orele din cadre scorojite
Şi-a zilelor cireadă haşurată
În toamna rece mai demult goni
Spre ce-i fusese inimii nespus de drag –
Bucurii, tristeţi – ce nu mai pot uimi –
Dar ziua caznei se arată-n orice oră –
Pe-atunci, sorbea din rouă pe muncel,
Pe când în trupul ce s-a cutremurat
Ţipând, se înfigea un ferestrău de-oţel;
Şi azi parcă-aş vedea un vreasc negriu
Parcă străpuns de văzu-ndurerat, –
Pe când, atunci, ca un distant maestru,
Copacului bazinul i l-am despicat
Şi ramii ce-s spre ceruri ridicate
Le tai în amintire – braţe-n disperare,
Iar rădăcinile – guri pentru a ţărânii pâine
Le pierd ca-ntr-un blestem fără îndurare.
(4)
Din nou trăiesc – minunii în ajun.
Găoacea zilei viaţa să-mi uneltească
Tristeţi şi bucurii – mormane inutile –
Menit îmi e târziu prizonierat.
Dar simt, placenta are-a se desface
Şi ca un pui din nou pe lume-o să apar
Şi el va cuvânta ciudat, sonor şi îndelung
Ca Pan – sonorul zel şi bahic şi hilar.
(1912)

* * *
În mâna ta îmi scade ziua
A clipei clipă se subţie
Cu picioruşul ei desculţ
Raza nămiezii mă mângâie.
Mijindu-mă de-atâta soare
Mă-nşfac de-un nor din nalte cete
Fantoma oarecui căznind-o
Printre scârbitele obiecte.

BUNICA
Peste ani, în zi de luni şi eu
Voi povesti despre vreo cununie
Şi şoapta peltică a bătrâneţii
O voi trezi-n tihnă, melancolie.
Mâine-i marţi, mâine oaspeţii vin,
Vom repeta în cor, ca să se ştie: –
Cu timpul, oasele prind a se împietri
Şi tot mai dulce-i fumul de tămâie.
Iar miercurea, destul de obosit,
Voi asculta din nou înşiruite
De la cununie la-nmormântare
Perindări de predici împietrite.

* * *
Soaţei ce-a răpus cu arcul
Cerbul fulgerând în goană
Hlebnikov, tu-i dai în mână
Nevăzute zarzavaturi
Iar dânsa pe răni le pune
Nou-venitului vlăguit
Citind versete din Coran
Pre limbaj de coreean.
(1913)

* * *
Nu mi-a mai rămas prea mult
A dori, a nu dori ori a vrăji
Tu, Hlebnikov, rima „dement tumult”
O ia şi ia adjectivoverbul „lupeşte rânji”
Iar eu în al inimii obosit echinox
Cunoaşte-voi un scrânciob-feerie
În mine revenind un suflet eterodox
Ce gustă din a duşmanilor beţie.
(1913)

* * *
În faţa copilului sunt mut:
Glasul lui verde şoptitor
Îi spune lumii viaţa cui
E subţire ca firul de păr
Eu însă zilnic de griji mărunte
Sunt sleit obosit
De tristă somnolenţă
Încovoiat ajung şi nimicit.
(1913)

* * *
Otova burete verde – răchite
Plecate peste jocul undelor
Jenată e liniştea Niprului
De măcelărirea evreilor
Fâşâie-n mersul lor roţile
Vântul smulge părul rar
Un copil se zbate
Între maxilare de marinar.
(1914)

* * *
Şi dacă prin veacuri ce nu mai au zile
Pe-o clipă ar fi să rătăcesc, dus de-acasă,
Bradul cu cetina ramurilor familiare
Îmi va arăta crăpătura spre Rusia ochioasă.
(1915)

ÎN TRAMVAI
Copile răutăcios, eu sunt orb –
De alde mine nimeni nu râde; nu se cade.
Copile răutăcios, în faţa gloatei
Toate drumurile se frâng, blestemate.
Îmi trebuie numărul şapte, dar el strigă:
„Iată-l pe şapte aici!”, – când, de fapt, e opt;
Copilul răutăcios mă ia cu el,
Bătând drumul cu ram frânt, cu ram mort.
De şapte, de şapte am nevoie anume,
Iar acesta e numărul opt, namila,
Şi noi în spatele văzului, egal – nevedere,
Abia de suportăm, oameni buni, mila.

ETAJUL CINCI
Unica-mi consolare
Sub privirea streşinilor ude –
Cântul tău bolnav
Ce-n muţenia nopţii se-aude.
Unica mea consolare
Sub cangrenata rană-a obrazului –
Râvna fumului înserării
Sub barosul fierarului.

MOARTE ÎN NOAPTE
Din indiferenţa unui leneş răgaz
Preluat aiurea de rece vânt tăios
A vagonului podină lunecoasă
Nesigur, cu piciorul o dibui, o apăs
Şi arborii ce-aleargă-a-ntâmpinare
Purtând chipuri de nea, feţe proscrise
S-or prăbuşi-n poienile mâniei
Ca aripile păsării ucise.
(1914)

* * *
Până nu au fost arate toate văile,
Până norii n-au fost străpunşi de-arhitectură,
Caut natura care a evadat –
Şi în plasa pletelor
Şi în vela feţei
Subţirea zi o înalţ
Spre anticul pridvor.
(1914)

MENAJERIE ÎN PROVINCIE
Pe colburosul şleau pietruit, în lungul căsuţelor de piatră
Unde soarele striveşte al muştelor prisos chinuit,
Scârţâie o puturoasă teleguţă.
Pe lângă nemiloase bordeluri şi sumbre hanuri
Abia se târăşte vlăguita menajerie.
Păzită-i de biciul unei dure mâini
Nuditatea gemetelor de fiare:
Nu contează colţii şi ghearele
De după gratii ruginite.
C-un umăr purulent
Şi ochişori de cârtiţă,
Cu pas de raţă
Elefantu-şi împleticeşte
Butucănoasele picioare.
Probabil, e amiază –
Peste oraş pluteşte leneş zvon de aramă.
Cămila nu e flămândă,
Muşcă din marginea rogojinii.
La strâmbăturile maimuţei
Se holbează trecătorii.
Copleşii înşfacă smocul
Codiţei elefantului, smulgându-i părul.
Sub un capac mut
Se gheboşeşte o spinare năpârlită
Şi, scheunat, se-aude un cine ştie ce glas de stepă,
Poate că al vulpii sau al unui lup beteag.
Alături, după perete se cântă gama,
Obişnuiţi sunt ochii lamei
Cu piciorul fracturat...
Doamne!
Oare când se va declanşa furtuna?
(1914)

TÂNGA FECIOAREI
Pe-ale muntelui stânci-colonade
Uscatul ten al tristelor fecioare
Îl mângâie ale geografiei
Furtuni rătăcitoare.
Nici soarele-n căscatul său ceresc
Nici pietros peisaj în neclintire
Nici darul înfloririlor dintâi
Nu-nveselesc plăpândul corp subţire.
De ce căldură şi lumină multă
Se revărsă prin ruseşti meleaguri
Când în Franţa sau prin polone spaţii
Şi iarna sângele arde temute ruguri?!
(1915)

* * *
Cimentul e sfărâmat şi crăpătura ştrandului
Deschise cale tulpinii îndărătnice,
Şi unde apa pentru cei însetaţi aducea
Salvarea, acolo dintr-un genunchi de muşchi verde
Creşte o săgeată.
(1916)


AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU