S' io credessi che mia risposta fosse
a persona che mai tornasse al mondo,
questa fiamma staria senza più scosse.
Ma per ciò che giammai di questo fondo
non tornò vivo alcun, s' i' odo il vero,
senza tema d' infamia ti rispondo.
Să mergem deci, tu şi cu mine,
Cînd seara s-a întins pe cer în fine
Asemenea unui bolnav cloroformizat pe masă;
Să mergem, prin anume străzi pe jumătate moarte
Şi prin alei bolborositoare
De nopţile fără somn în hoteluri ieftine de-o noapte
Şi birturi cu rumeguş şi cu găoci de stridii:
Străzi care se urmează una-ntr-alta ca o ceartă rea, sîcîitoare
Şi cu subînţelesuri ce sunt nişte insidii
Care te-mping spre o aceeaşi mare întrebare...
O, să nu-ntrebi "Şi ce mai e şi asta?",
Să mergem să ne facem vizita.
Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Ceaţa gălbuie care-şi freacă spinarea de ferestre,
Fumul gălbui care îşi freacă nasul de ferestre,
S-a lins pe bot prin ungherele înserării,
A mai întîrziat prin bălţile care s-au strîns în rigolele murdare,
Lăsînd să-i ningă lent funinginea din coşuri pe spinare,
Şi s-a prelins pe sub balcoane, apoi deodată a zvîcnit,
Şi apoi, văzînd că-i doar o seară blîndă de octombrie,
S-a încolăcit în jurul casei şi a adormit.
Şi într-adevăr, are să mai fie vreme
Şi pentru fumul gălbui şerpuind de-a lungul străzilor umezi
Frecîndu-şi iar spinarea de fereşti;
Mai este vreme, are să mai fie vreme
Să-ţi compui faţa să faci faţă feţelor pe care le întîlneşti;
Mai este vreme să ucizi şi să creezi,
Vreme pentru lucrările şi zilele acestor mîini
Care-ţi ridică şi-ţi aruncă în farfurie vreo întrebare;
E vreme pentru tine şi vreme pentru mine,
Şi vreme pentru-o sută de indecizii,
Şi vreme pentru o sută de viziuni şi revizii,
Pînă să ne luăm ceaiul cu pîinea prăjită bine.
Prin cameră femeile se învîrtesc de colo pînă colo
Pălăvrăgind despre Michelangelo.
Şi într-adevăr are să mai fie vreme
Să mă întreb "Am să-ndrăznesc?" şi "Am să am curaj?",
Şi vreme să mă întorc şi să cobor pe scară,
Cu un loc chel în creştet, mai ascuns de franj —
(Şi se va spune: "Uite cum începe să chelească!")
Jiletca mea, gulerul urcîndu-mi sus pe gît, după moda bărbătească,
Cravata înfoiată şi modestă, pusă-n valoare de un ac simplu, mare —
(Şi se va spune: "Uite, ce braţe şi picioare, ca nişte scobitoare!")
Am să-ndrăznesc
Să tulbur un întreg univers?
Şi-ntr-un minut e vreme întreagă
Pentru decizii şi revizii pe care-o altă clipă le reneagă.
Căci eu le-am cunoscut toate acestea, le-am trăit pe toate —
Ştiu serile, şi dimineţile, şi după-amiezile incerte,
Mi-am drămuit viaţa cu linguriţa de cafea;
Le ştiu, glasurile care se sting şi mor inerte5
Prin muzica abia răzbătînd din odăi depărtate.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi-am întîlnit şi ochii, îi ştiu de fiecare dată —
Ochii fixîndu-se într-o frază bine formulată,
Şi cînd şi eu sunt pus în formulă, prins cu un ac,
Cînd sunt înfipt cu acul şi mă zbat pe perete,
Acum cum aş mai putea începe
Să-mi scuip mucurile moarte ale zilelor stinse?
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi-am cunoscut şi îmbrăţişările, le ştiu —
Braţele prinse în brăţări, albe şi dezgolite
(Însă în bătaia lămpii suflate cu puf castaniu!)
Şi să mai fie din rochii ridicîndu-se cîte un parfum
Care mă face iar să divaghez acum?
Braţele lăsate pe-o tăblie, sau în şal înfofolite.
Şi ce pretenţie aş mai putea avea?
Şi cum ar trebui să încep?
....
Să spun, m-am plimbat în amurg pe străzi înguste
Şi-am urmărit fumul urcîndu-se din pipele unor bărbaţi
Doar în cămaşă, opriţi la ferestre, însinguraţi?...
Eu ar fi trebuit să fiu o pereche de căngi hirsute
Grăbindu-mă pe fundul mărilor tăcute.
....
Şi după-amiaza, seara, doarme atît de liniştită!
Alene mîngîiată de o mînă obosită,
Şi adormită... languroasă... sau se dă îmbolnăvită,
Sau răsturnată pe podea, aici alăturea de tine şi de mine.
Şi-ar trebui, cînd mi-am băut ceaiul cu prăjiturele fine,
Să am puterea să împing lucrurile pînă la încheierea lor firească?
Dar chiar dacă am plîns şi am ţinut postul, am plîns şi m-am rugat,
Chiar dacă mi-am văzut capul (care începe să chelească) adus pe-un taler şi purtat,
Eu nu sunt un profet — şi nici nu e vreun lucru mai de seamă;
Eu mi-am văzut clipa de măreţie pîlpîind,
Valetul etern m-a aşteptat cu pardesiu-n mînă să-l îmbrac, pufnind,
Şi-ntr-un cuvînt, şi mie mi s-a făcut teamă.
Şi dacă s-ar mai spune c-a făcut osteneala,
După ce s-a servit ceaiul, în ceşti de porţelan,
Şi după vreo conversaţie, despre mine, despre tine, puţin mai personală,
S-ar mai spune c-a făcut osteneala,
Să-nchizi totul într-un surîs deodată,
Să strîngi tot universul într-un gogoloş, în mînă,
Şi să-l rostogoleşti spre aceeaşi întrebare colosală,
Să spui: "Sunt Lazăr, iată, vin dintre morţi,
Şi m-am întors să vă spun totul, tot am să vă spun" —
Dacă, potrivindu-i o pernă la-ndemînă,
I-ai spune ei: "Dar nu asta am vrut să spun.
Nu era deloc asta".
Şi-ar fi făcut, adică, osteneala, să te asculte,
Ar însemna atunci c-a făcut osteneala,
După amurgurile prin portaluri, şi pe străzile stropite,
După romanele, şi ceştile de ceai, şi rochiile care atîrnă pe podea —
Şi după astea, şi încă altele, mai multe? —
Şi nu mai poţi să spui exact ce-ai vrut să spui!
Dar ca o lanternă magică iscînd reţeaua nervilor pe un perete:
Ar mai fi însemnat c-a făcut osteneala
Dacă atunci cînd aşezi o pernă sau dai la o parte un şal,
Şi, întorcîndu-te către fereastră, deodată spui:
"Dar nu-i asta deloc, nu aşa,
Nu asta am vrut să spun".
.....
Nu! eu nu sunt Prinţul Hamlet, nici n-am vrut să fiu;
Sunt doar un gentilom din suită, pot să fiu
Bun să-i sporesc suita, sau la începutul vreunei scene,
Să-i dau sfaturi prinţului; unealtă bună, neîndoios,
Un om atent, şi gata să se dovedească de folos,
Cu simţ politic, precaut şi meticulos;
Şi mînuind vorbe alese, doar puţin cam opac;
Parcă alunecînd către ridicul chiar, din vreme în vreme —
Cam cum ar fi — Nebunul.
Îmbătrînesc... îmbătrînesc...
Am să port pantalonul suflecat, tineresc.
Să-mi fac cărare la spate? Să îndrăznesc să mănînc piersici crude?
Am să port pantaloni sport, să mă plimb pe plajă, printre pietre ude.
Şi-am ascultat sirenele cîntîndu-şi, una alteia.
Mie nu cred că-mi vor cînta.
Şi le-am văzut purtate înspre larg de valuri
Şi netezind părul cărunt al valurilor spulberate
Cînd vîntu-mpinge valurile albe şi întunecate.
Şi-am adăstat în iatacurile mării adînci
Lîngă sirenele cu creştetul de ierburile mării încununat
Pînă cînd glasurile omeneşti ne-au trezit — şi atunci ne-am înecat.
traducere de Mircea Ivănescu
