Vasili KNEAZEV - Avangarda GULAGULUI (Leo Butnaru)
Vasili KNEAZEV (1887 – 1937)
În grilele tipologice ale secolului de argint al literaturii ruse Vasili
Kneazev „e repartizat” la capitolul „satirici”, dimpreună cu Saşa
Ciornâi, chiar de faimosul comisar al poporului pentru
învăţământ, bolşevicul – dar, să menţionăm, şi intelectual – Anatoli
Lunacearski. Se poate şi aşa. Numai că mie Kneazev mi se pare a fi un
scriitor sui generis modern, novator (ceea ce, parcă nu s-ar referi – şi –
la... satirici), care, însă, din cine ştie ce nelămurire cu sine însuşi parcă
s-ar afla în răspăr cu modernismul (dar, sigur, nu şi cu modernitatea).
Vasili Kneazev s-a născut într-o familie de negustori ce se
mândrea cu tradiţiile sale culturale. Din cauza bolii de nervi,
abandonează studiile gimnaziale. Este admis la o şcoală de învăţători de
religie din Petersburg, de unde însă este exmatriculat „din cauza
politicii”. În timpul primei revoluţii ruse editează reviste satirice care, de
regulă, după câteva numere erau interzise de cenzură („Satira”,
„Ciocănitoarea”, „Clonţul”, „Spre lumină”, „Scafandrul”, „Promotorul”
ş.a.). Încearcă să trăiască din activitatea literară, fiind mereu încolţit de
sărăcie. Avea să devină unul din autorii permanenţi ai celebrei reviste
„Satirikon”. Prima carte, „Cânturi satirice”, îi apare în 1910, a doua –
„Bipezi fără pene” – în 1914. În anul 1919 editează volumul, numit
anume, intenţionat, „accentuat” – „Prima carte de poeme”, spre a(-i)
face necesara delimitare de versurile satirice. Printr-o schimbare de
registru dispoziţional şi de atitudine faţă de poezie în general, în 1927
publică volumul „Lirică prostească”.
Este una din nenumăratele jertfe ale GULAG-ului, murind în
detenţie (oraşul Atka, regiunea Magadan).
PAVEL
Pavel, ce mi-a fost de cunoscut la toartă,
De felul său era un mare patriot,
Mai sus de rom punând indiscutabil
Rusescul basamac.
Fu un combatant văzut pe-aici,
Să zic, – locală gură de aur
A Uniunii Ruse,
Însă lui, o, Muză,
Îi căzu o sarcină prea grea,
Încât
De patriotism
Şi de alcoolism
se isprăvi!
(1908)
RINICHIUL RĂTĂCITOR
Imn
1
Sus, sus,
Printre indiferente stele,
Prin voinţa destinului
Apter-ascultătoare
Rătăceşte o cometă,
Adânc, adânc
Printre organele corpului
Omenesc,
Prin destin
Supuse-ntru totul,
Rătăceşte rinichiul.
Cei doi fii ai beznei
În egală măsură
Poetului îi sunt
De-apropiaţi şi de-amabili;
Precum unul, şi celălalt asemeni:
Astrul lui Lucifer –
Cometa,
Fratele lui Agasfer –
Rinichiul.
2
Din natalul său ungher
Desprinzându-se (de ce?),
Rinichiul rătăceşte la-ntâmplare
Prin hăţişul tristului meu corp.
Leit june nebunatic
Ce părăsi pe totdeauna
Tihna cuibului natal
Spre-a se afunda naiv
În neliniştit tumult
De prea agitată viaţă.
3
Bate inima?... Ei şi?
Ce rost are-astă bătaie?! –
Şi burta, să-ţi spun, se (z)bate
În cea oră mai de jos
Când digeră hrana. Plânge
Inima?... Ce mi-i de lacrimi?
Forţa e-n flăcări de protest!
Sau din cuvinte să porneşti
Vreo furtună, şi-apoi să stai
Bine mersi... nemişcat, la locul tău?
Nu! Mai bine te desprinde
De natalul colţişor
Şi întreaga noapte-n beznă
Să-ţi porneşti vagabondajul
Ca un rinichi rătăcitor.
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
La gunoişte, nu câinii
Scurmă sordide mormane,
Nici nu-s viermii cei ce râmă
Orişicare acareturi –
Ci e liberul organ, –
E rinichiul care vrea
Temniţa a dărâma.
CÂNTEC DIN SUBSOL
Tot mai tare, tot mai tare
Se-aud tropote de picioare...
O, vino cât mai repede.
Fecioraşul meu!
Vlăguit, lucrez din greu,
Răpus de tristeţe
Şi cu gândul
La bucăţica de pâine.
Colo, peste noi, peste noi –
Balul copiilor e:
Inundată-i în lumină
Sala cea lărmuitoare,
Ard de fericire
Obrăjorii copiilor.
Le scânteiază privirea,
Însă sărbătoarea cea
Nu e, fiule, şi pentru noi!
Tot mai obraznice, obraznice
Tropotele de picioare...
Unde eşti?... Vino, fiule,
Neamânat!...
Te voi aşeza
De mine alături şi
Îţi voi arde cu privirea
Pieptul.
O, dar ce lăsat, căzut
Pieptu-ţi este!
Numai oase, doar scheletul...
Trupul unde-ţi este?
Ce nedreptate!
Să te zbaţi, să te tot chinui
Pentru ca într-un subsol
Să mori precum limaxul
Sau ca oarece libarcă.
Cu ce-ar fi el mai rău decât
Cei ce, sus, îşi demonstrează
Haine bune,
Dorm în puf?
Parcă ochii lui albaştri
Nu-s şi ei strălucitori?
Aceşti cârlionţi de aur
N-ar fi mătăsoşi?
Deja inimioara asta
Foc nu e –
Ce-a fost să mă-ademenească
Spre a mă arde
Cum flacăra un fluture?
Plâng pereţii, plâng pereţii –
Vezi şi tu.
Asta-nseamnă, asta-nseamnă
Că în piept –
Ca-n mormânt: nu vor trece
Zile patru, cinci ori şase
Şi fecioru-mi va muri.
(1915)
LIRICĂ PROSTEASCĂ
După ce fusese cerul spălat atât de azuriu –
Privesc cu plăcere prin geam:
Scandinava spălătoreasă
Îşi făcu treaba pe cinste.
Spălatul a durat o săptămână, două;
Peste zile plescăiră spume
Şi iată – de sineală bolta s-a cam învineţit,
Iar fierul de călcat căldura îşi revarsă
Peste pământ.
Fiare de aur pânzeturi calcă,
Iar jur-împrejur lărmuiesc îndrăgostiţii.
„Cetăţene poet, de dragul lui Petrarca
Soarele nu-l mai numiţi, o, nu,
Fier de călcat! Căci soarele e chiar
O vârtelniţă-minune
Care cu caiere, cu câlţi de aur
Înnoieşte, prin geam înfrumuseţează
Al omului lăcaş sărăcăcios.
Soarele comoară de aur e...”
Comoară? La naiba! Lăsaţi atari aiureli.
Soarele când îl vezi, pur şi simplu,
Nu îţi pare a fi rimă
Pentru finlandezi
Şi subiect pentru oarece
Lirică prostească.
Iată, chiar acum veni scrisoare
De la Nadia; fruntea încruntată,
Adânc ridată, – semn de chinuri grele...
Dar eu ştiu – că mângâios şi tandru
Fierul de aur îmi va călca
Oricare zbârcituri.
N-ar fi decât să te-apropii de soare,
Reprimându-ţi frigurile din inimă,
Şi – să-i expui astrului afectuos
Fruntea ta boţită de-o lăbuţă drăgălaşă.
(1925)
AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU
