Vladimir NARBUT (1888 – 1938 sau 1944)
S-a născut în cătunul Narbutovka din gubernia Cernigov.
Akmeist **. („Sunt sigur că există doar doi akmeişti: eu şi cu
tine”, îi scria dânsul lui M. Zenkevici.) A făcut parte din
„Atelierul poeţilor”. În 1910 debutează cu volumul „Versuri”. A doua sa
carte, „Aleluia”, este confiscată de cenzura ţaristă, poetul fiind
incriminat de blasfemie şi pornografie (reeditată în 1922). Membru al
partidului eSeRilor. În 1918, la Kiev, este împuşcat de ostaşii lui
Petliura, însă supravieţuieşte cu preţul amputării unui braţ gangrenat.
Suferinţa se dublează: din născare, avea un picior beteag. A fost
directorul editurii „ZiF” (Pământul şi Fabrica), funcţionar în mai multe
organe şi instituţii de partid. În genere, se remarca printr-un eficient
spirit organizatoric, mai rar întâlnit printre poeţi. În 1920, la Odessa,
este numit directorul Agenţiei Radiotelegrafice Ucrainene. Devine
personalitate marcantă a vieţii literare. Cu timpul, mai este redactor al
popularelor reviste „30 de zile” şi „În jurul lumii”. Sub protecţia lui, s-au
afirmat un şir de condeieri odessiţi, care se stabilesc la Moscova – E.
Bagriţki, Iu. Oleşa, I. Ilf, E. Petrov, L. Slavin ş.a. După expresia lui O.
Mandelştam, „scriitorii odessiţi anume din palma lui Narbut şi-au
mâncat pâinea”. În 1928, este exclus din partid. Iar în 1934 i se impută
că ar tăinui colaborarea cu armatele albgardiste, la Rostov. Peste doi ani
este condamnat din motivul că ar fi făcut parte din grupul antisovietic al
„naţionaliştilor ucraineni – oameni de litere”. Iar încă peste doi ani
începe coşmarul GULAG-ului. Referitor la moartea sa există două
presupuneri: că s-ar fi pierdut, în 1938 sau 1944, undeva în neantul
nordic al Magadanului. Însă conform mărturisirilor altor foşti deţinuţi, V.
Narbut s-ar fi prăpăstuit în valurile de gheaţă ale Mării Ohotsk la 14
aprilie 1938, aruncat de pe o barjă.
Până la arestare, editase 12 cărţi („Iubire şi iubire”, 1913; „Trup”,
1920; „Aleksandra Pavlovna”, 1922 ş. a.). În 1938, pe când se afla deja
în detenţie, la Paris apare volumul „Versurile alese ale lui Narbut”,
alcătuit de L. Certkov cu concursul lui M. Zenkevici şi V. Şklovski.
** Akmeismul este o tendinţă neoclasică în literatura din Rusia (1914) ai cărui reprezentanţi cereau precizie în exprimare şi claritate a formei.
* * *
Lipsa de acţiune nu deranjează:au nu eu (în lături, inamici!)
sunt spermatozoidul neobosit
în propria mea noapte tolănit?
De la existenţă, Darnice Creator,
nu râvnesc mai mult decât acel
care din cauza catedrei ce-a crăpat
aşteaptă cărţile să fie altfel date.
În fine, sigur că te simţi jignit
să te afli, iată, numai înfăşurat
într-o găurită pelerină
şi să uiţi definitiv de pat.
* * *
Cu sufletul înomenit – salvat din cel de urs,iar trupul – de canalie, pe vechi:
– O, sigur, doar tâmpiţii pălăvrăgesc
despre plictisul neguros şi tângă!
De este soare – şi arşiţă -i, şi vânt,
şi-o dungă verde-n curcubeic spectru.
De ierburi de ce ne-am mai teme-acum
şi n-am trăi ca viespea, uliul, mistreţul?
Respiră-adânc. Pipăie mai atent.
Priveşte cât mai ager. Şi-o să trăieşti
pentru ca o cupolă de auriu belici
să răsucească-nalte colonade şi
dragostea pe care o râvneşti.
STRICATUL
Lividă, zarea se destramă
ca serul ceţurilor tulburi,
iar ici o scorbură – nara umflată
a unui uriaş ce-i gata să strănute.
Şi-ar strănuta buşteanul, el, strâmbeanul,
dar n-are forţă şi ceasu-ncă nu i-a venit.
Cu gheare de găină scurma-voi, să mă culc:
în noapte rătăcească răul, împiedicat.
Slăbănoagă-i şi-ncă mioapă:
vârtelniţa-n sucire, roată-roată.
Nasul fost-a sfredelit ca nuca
şi acrita vată e-n gaură, demult.
Nici să scuipi n-ai unde! Şi saliva,
adunată din belşug, acum
o înghiţi ca purpuriu noroi.
Iar rănile din cerul gurii cu
puroiul lor acid te ard, te-nţeapă
şi-n spate furnicări parcă te-ar hăcui.
Să te-ntorci în sat?
O, niciodată!
Să te furişezi pe sub garduri, hambare,
căci rudele de tine s-au dezis
ca de-un tâlhar.
Mireasa Sonya...
Doamne!
Şi lacrimi îi ţâşniră
din ochii lui fără de gene
şi-mbrăţişând tulpina de mesteacăn
de hohote se zdruncină satirul.
În tremur, răul nopţilor se rupe
din avortonul iadului, acolo
lângă buştean şi povârniş silvan.
Pe buze, vlăguit, alunecă sinistru
verdele tampon – un cocoloş de vată...
(1913)
SIRIUS
Înger de iarnă, tu ai murit.
Steaua
cu albastru bold inima-mboldeşte.
Păi, bătrâno, hai, împarte cărţile,
aruncă asul orb al sorţii de orfan.
Ştii, bătrâno, am visat o luptă:
noaptea, se bătea cu-o ceată – prin secară
armăsarii nechezau prelung,
în trapul surd pluteau coamele asudate...
Răsunătoare bătăi de aripi grele
învârtejiră aerul şi eu căzui pe spate.
Avortonul unui joc intrauterin
se tăvălea prin rouă, sperând a fi căznit.
Însă din beznă apăru o mână,
turnată – crede-mă! – din albă parafină!
Pânzet subţire – cum al rozelor petale –
înfăşurându-mă, mă-ntinse într-o ladă.
Cine m-ar căuta?
Mort sau viu – simţeam:
apoi peste mine
psalmodie, cădelniţând, un schimnic,
cădelniţă, cânta şi îmi zâmbea a râde, –
nu ai fi fost chiar tu, îngerul meu de iarnă?
Au nu tu mi-ai dat praf de puşcă şi pistol
şi aceste gloanţe, rotunde şi fatale?...
Steaua câinelui ani milioane
miere tot adună în stupina sa!
De fapt, văd, îngere, tu te-ai şi isprăvit!
Steaua ce ţi-ar fi – bocet pe eşafod?
Deci, haide să jucăm, să facem o partidă
de 21 de puncte. Hai, începe
cărţile să-mparţi,
căruntă delicventă, leneşă torcătoare!
ARŞIŢA
Căzui, mă-ntinsei pe spate, privesc la cer.
în siropul densei albăstrimi vrând să mă împotmolesc
destins; tremurând înfrigurat – o gaie.
Iar arşiţa, precum torenţiala ploaie:
prin grâne, prin grâne, – peste răzoare.
Prostuţa libelulă sinilie
se lipi de spicul revărsător – şi i se strâng
ridatele pliuri ale burticii; râd
doi năsturei de sidef – ochii.
Holbato!
Atârni chiar peste capul meu,
ascultând cum ţârâie din răsputeri greieraşul.
Ridicol e că, acum, nu sunt decât un om de nimic,
răpus de o nesigură desfătare, topindu-mă, de-abia
dacă mai sunt viu?
Fireşte.
În schimb, când prin torida şi verdea
dumbravă albăstrind încoace venise ea, rătăcind,
tu, ca prisăcarul în zi fără de baftă,
în zile de roire ai murmurat:
Iată raiul...
(1915/1922)
LA MOARTEA LUI ALEKSANDR BLOK
Să aflu ceva despre tine,
Cel întins sub plapuma aspră,
Să ghicesc după straşnica buză lăsată în jos,
După gropile negre de sub pomeţi?...
Să aflu, să presupun despre inima ta
Mereu sufocându-se?...
S-a şi sufocat!
Noi vindem
Cântece despre veacul sinistrat de incendiu...
Iar aici, în faţa chipului etern,
Pirpirii brumărele şi ierburi
Şi încă un sfeşnic ca şi cum în-salivat.
O grijulie mână de femeie
Cu o batistă sprijină mandibula,
Strâmbată de scorbut...
Astfel,
Pleşuv, năpârlit – în pat!...
Destul!
Brăţara de granat –
Ultima cătuşe pământeană.
Dulcea, chinuitoarea aiurare
A cinovnicului (vă amintiţi) Jeltkov.
(1921/1922)
AVANGARDA – JERTFA GULAGULUI
Antologie din creaţia poeţilor întemniţaţi sau morţi în stalinism
Antologie, traducere, prefaţă şi note de Leo BUTNARU
