Anna Ahmatova - Calomnia

Calomnia pretutindeni m-a tot însoţit.
Pasu-i târâtor până şi în somn l-am auzit
Şi în oraşul mort sub cerul cu-apucături haine,
Căutând, rătăcit, loc de mas, fărâmă de pâine.
Şi refracţia ei arde în toţi ochii deodată,
Ba ca trădarea, ba ca spaima nevinovată.
Nu mă tem de ea. La orice nouă provocare
Ripostez pe potrivă, demnă, necruţătoare.
Dar fatala zi deja mi-o prezic, e în preajmă, –
În zori vor veni la mine prietenii să mă vadă
Şi mi-or deranja dulcele somn cu bocetul lor,
Iar pe piept mi-or pune iconiţa cu auriu ozor.
Necunoscută de nimeni atunci şi ea va intra
Şi la patul meu cu neobosita gură a sa
Va tot număra obidele care n-au existat,
Împletindu-şi vocea cu prohodul psalmodiat.
Şi toţi vor pricepe: neruşinata prinde-a aiuri,
Încât vecin la vecin nu va-ndrăzni a privi,
Pentru ca în straşnic vid trupul meu să cadă,
Pentru ca sufletu-mi să ardă ultima dată
Cu neputinţă terestră, zburând spre-al zilei zorit,
Cu sălbatică milă pentru pământul părăsit.

1922

traducere Leo BUTNARU