Cesar Vallejo - Zarurile eterne

Doamne-al meu, stârneşte milă fiinţa-n care-s aflător;
rău îmi pare pâinea să-ţi înghit;
dar acest sărman lut gânditor
nu e coaja ce-a dospit în a ta coastă:
tu n-ai Marii să te fi părăsit!

Doamne, om dac-ai fi fost cu-adevărat,
ai fi ştiut să fii un Dumnezeu;
doar că tu, dintotdeauna împăcat,
din opera-ţi nimic nu ai simţit.
Divin e omul! – el te-a pătimit!

Azi, prin vrăjiţii-mi ochi trec scăpărări
ca-n ochii unui osândit:
Doamne, vei aţâţa mulţimi de lumânări,
să dăm de-a dura zarul învechit...
Poate, o, jucător, de-i voia sorţii
-a cosmosului tot-,
va fi să iasă cearcănele Morţii
precum, funebrii, cei doi aşi de glod.

Doamne, în noaptea surdă, neagră, de tăciuni,
n-o să mai poată juca, fiindcă Pământul
e-un zar de-acum uzat şi rotunjit
de cât s-a dat, pierind în zare, rostogol,
şi nu se va opri decât în gol,
în golul vastelor îngropăciuni.


"Heralzii negri", traduceri de Mihai Cantuniari, Univers, 1979