Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Franz Kafka - Unsprezece feciori

 
Am unsprezece feciori.
Primul este foarte puţin arătos, însă e serios şi deştept; dar, cu toate că îl iubesc la fel ca pe toţi copiii ceilalţi, nu-l preţuiesc prea mult. Gîndirea lui îmi pare prea simplă. Nu vede nici în dreapta nici în stînga  şi nici   în   depărtare ; alergă necontenit în cerc sau mai curînd se învîrteşte pe loc în mica sferă a gîndirii sale. Al doîlea este frumos, zvelt, binefăcut; te încîntă să-l vezi în poziţie de scrimă. Şi el e deştept dar pe deasupra mai cunoaşte şi lumea ; a văzut multe şi de-aceea pînă şi natura patriei pare să-i grăiască mai intim decît celor rămaşi acasă. Totuşi, această trăsătură desigur că nu se datorează numai   —   şi   nici   măcar  în   primul rînd - călătoriilor, ci face parte mai degrabă din firea inimitabilă a acestui copil, pe care o recunoaşte, de pildă, orice om care încearcă să imite atistica lui  săritură în apă cu multiple răsuciri, dar totuşi sălbatic controlată.  Curajul şi pofta imitatorului duc pînă la capătul trambulinei, dar acolo, în loc să sară, el se opreşte deodată şi ridică braţele în semn de scuză.  – Şi cu toate astea ( ar trebui să fiu de fapt fericit că am asemenea copil ), raportul dintre mine şi  el nu este netulburat. Ochiul lui stîng este puţin mai mic decît dreptul şi clipeşte des ; doar un mic defect, fireşte, care-i face expresia feţei şi mai provocatoare decît ar fi fost altcum ; şi, faţă de ermeticitatea inaccesibilă a firii lui, nimeni nu va remarca cu reprobare acest ochi mai mic, ce clipeşte des. Eu însă, ca tată, o fac. Desigur că nu acest defect fizic este ceea ce mă doare, ci o mică anomalie a spiritului său, care-i e ca­racteristică, o otravă oarecare ce-i rătăceşte prin sînge, o anumită incapacitate de a-şi desăvîrşi structura vieţii proprii, pe care doar eu o în­trevăd. Dar, pe de altă parte, fireşte că tocmai asta îl face cu adevărat fiul meu, căci acest cu­sur este totodată cusurul întregii noastre familii şi apare mai mult decît evident la acest fiu.
Al treilea fecior este de asemeni frumos, dar nu e genul de frumuseţe care-mi place. Este fru­museţea cîntăreţului : gura arcuită, ochiul visă­tor, un cap care are nevoie de o draperie îndărătul său pentru a produce efect, pieptul boltindu-se nemăsurat, mîinile gata să gesticu­leze numaidecît şi revenind cu prea multă 
uşu­rinţă înapoi, în jos, picioare care se mişcă afectat pentru că nu pot duce la greu. Şi pe deasupra : timbrul vocii lui nu e plin ; amăgeşte o clipă, îl face pe cunoscător să asculte atent, dar se pierde foarte curînd.  — Deşi,  în general,  toate te-ar ispiti să te făleşti cu un asemenea fiu, totuşi îl ţin de preferinţă ascuns ;  nici  el  însuşi  nu  se vîrî în fruntea bucatelor, dar nu pentru că şi-ar cunoaşte cumva cusururile, ci din inocenţă. De altfel, se şi simte străin în epoca noastră ; adesea e fără chef şi nimic nu-l poate înveseli, de parcă ar face parte din familia mea, dar totodată şi dintr-o alta, care a dispărut pentru totdeauna. Al patrulea fecior al meu este poate cel mai sociabil dintre toţi. Adevărat copil  al  timpului său, el poate fi înţeles de oricine, stă cu picioarele pe pămîntul care e al tuturor şi fiecare om este ispitit să-l salute dînd din cap. Poate că, datorită acestei aprecieri generale, firea lui dobîndeşte  o oarecare degajare, mişcările lui o anumită libertate, părerile lui o notă de nepăsare. Unele din aforismele lui îţi  vine  să le  repeţi deseori fireşte doar unele, căci în ansamblu suferă totuşi de o mult prea mare superficialitate. Seamănă cu unul care sare admirabil, spintecînd aerul ca o rîndunică, dar care sfîrşeşte, totuşi, dezolant,  în  pulberea  deşartă,  un  nimic. Asemenea gînduri  mă  amărăsc la  vederea  acestui copil.
Al cincilea fecior este drăguţ şi bun ; promiţea mai puţin decît a înfăptuit; era atît de insignifiant, încît în prezenţa lui te simţeai pur şi simplu singur ; dar a ajuns cu toate astea să se  bucure de oarecare consideraţie. Dacă m-ar întreba  cineva,   cum  s-a  întîmplat  una  ca asta, aproape că n-aş putea răspunde. Poate că nevinovăţia răzbate, totuşi, cel mai uşor prin zbuciumul elementelor din lumea noastră, şi el este cu adevărat nevinovat. Poate chiar prea nevinovat. Prietenos  cu orişicine. Poate chiar prea prietenos. Mărturisesc sincer că nu mă simt prea bine cînd cineva îl laudă în faţa mea. Că doar înseamnă să pui  prea puţin preţ pe laudă dacă lauzi pe cineva care merită atît de vădit laude, ca fiul meu.
Cel de-al şaselea fecior al meu pare, cel puţin la prima vedere, să fie cel mai visător dintre toţi. Un tip fără vlagă şi totuşi un flecar. De aceea nici nu ieşi uşor la capăt cu el. Dacă e pe punctul de-a pierde se cufundă într-o tristeţe de neînvins, iar dacă dobîndeşte superioritatea, şi-o menţine prin flecăreală. Totuşi nu-i contest o anumită înflăcărare care-l duce pînă la uita­rea de sine ; ziua-n amiaza mare îşi croieşte ade­seori drum prin hăţişul gîndurilor ca prin vis. Fără a fi bolnav — mai curînd se bucură de o sănătate robustă — se clatină uneori, mai ales în amurg, dar n-are nevoie de ajutor, nu cade. Poate că dezvoltarea lui fizică e de vină pentru acest simtom, e mult prea înalt pentru vîrstalui . Asta îl face dizgraţios în ansamblu, în ciuda unor detalii   surprinzător  de  frumoase,   ca,   de pildă mîinile şi picioarele. Dizgraţioasă este, de altfel, şi fruntea lui, cu pielea şi forma oaselor oarecum stafidită.
Al şaptelea   fecior   îmi   aparţine   poate   mai mult decît toţi ceilalţi. Lumea nu se pricepe să-l aprecieze; nu-i  înţelege spiritul de un gen cu totul special. Nu-i exagerez meritele ; ştiu bine că e destul  de  insignifiant ;  dacă  lumea  n-ar avea alt păcat decît acela de-a nu şti să-l preţuiască încă ar fi imaculată. Dar, în sînul familiei , n-aş vrea să fiu lipsit de un asemenea fecior. El aduce atît frămîntare, cît şi respect faţă de tradiţie, şi le îmbină pe amîndouă, cel puţin după aprecierea mea, într-un întreg ireproşabil. Dar el însuşi este, fireşte, ultimul care să ştie cum să folosească acest întreg ; roata viitorului n-o va pune în  mişcare ; totuşi  această  însuşire  a lui este atît de tonică, atît de dătătoare de speranţe; mi-aş dori să aibă copii, iar aceştia, la rîndul lor,  alţi  copii.  Din păcate,  dorinţa  asta pare că nu vrea să se împlinească. Stăpînit de-o suficienţă pe  care  o înţeleg,  dar  care-mi e în, aceeaşi măsură nesuferită şi care stă într-o contradicţie  măreaţă  cu părerea  celor  din jur, el umblă prin lume de unul singur, nu se sinchiseşte de nici o fată şi, cu toate astea, nu-şi va pierde niciodată buna dispoziţie.
Feciorul al optulea este copilul care-mi dă numai griji şi necazuri ; de fapt, nu văd nici un motiv pentru asta. Mă priveşte străin, şi totuşi simt că mă unesc cu el legături paterne strînse. Timpul a îndreptat multe ; pe vremuri însă mă cuprindea uneori un tremur numai cînd mă gîndeam la el. El îşi urmează calea lui ; a rupt orice legături cu mine. Şi va răzbi oriunde va vrea, cu căpăţîna lui tare, cu micul său trup atletic — doar picioarele le avea, ca băiat, slabe, dar se vor fi înzdrăvenit între timp. Ade­seori îmi vine poftă să-l chem îndărăt, să-l întreb ce e cu el, de fapt, de ce se izolează astfel de taică-său şi ce intenţii are, în fond ; dar acum este atît de departe şi a trecut atîta vreme, că n-are decît să rămînă unde este. Aud că e sin­gurul dintre fiii mei care poartă barbă ; fireşte, nu-i vine prea bine unui om atît de scund ca el.
Cel de-al nouălea fecior este foarte elegant şi are acea privire dulce destinată femeilor. Atît de dulce încît uneori mă poate seduce chiar şi pe mine, deşi ştiu bine că nu e nevoie, propriu-zis, decît de un burete ud pentru a şterge toată strălucirea asta suprapămîntească. Particularitatea acestui băiat, însă, este că nici măcar nu porneşte cu gîndul de a seduce ; s-ar mulţumi să stea toată viaţa întins pe canapea şi să-şi pironească privirea în tavan sau, mai curînd, să. şi-o odihnească sub pleoapele închise. Cînd stă în această poziţie preferată, vorbeşte cu plăcere şi nu tocmai rău ; concis şi plastic ; dar numai în limitele sale ; dacă le depăşeşte — lucru inevitabil ţinînd seama de îngustimea lor - vorbele lui devin goale. I-ai face semn să tacă , dacă ai spera că privirea asta îngreunată de somn te-ar putea observa.
Al zecelea fecior al meu trece drept un caracter sincer. Nu vreau nici să contest întru totul acest cusur, nici să-l confirm întru totul. Fapt sigur este că oricine îl vede venind cu un aer solemn ce depăşeşte vîrsta lui, cu surtucul întotdeauna bine încheiat, cu pălăria neagră, veche, dar veşnic periată cu grijă, cu figura 
Imobilă, cu bărbia ieşită puţin înainte, cu pleoapele arcuindu-se greu peste ochi, uneori cu două degete duse la gură — oricine îl vede astfel îşi zice: acesta e un făţarnic fără margini. Dar să-l asculţi apoi vorbind ! Rezonabil ; cumpănit ;răstit; răstălmăcind întrebările cu o vioiciune răutăcioasă ; într-un uimitor, firesc şi bucuros acord cu întreg universul ; un acord care, în mod inevitabil, te face să întinzi gîtul şi să te ridici de pe scaun. Pe mulţi, care se credeau foarte deştepţi şi care, după cum îşi închipuiau, simţeau că le repugnă exteriorul lui, i-a atras puternic cu cuvîntul său. Există însă, desigur, şi oameni pe care îi lasă indiferenţi exteriorul său şi cărora cuvîntul lui le apare prefăcut. Nu vreau să hotărăsc în privinţa asta eu, ca părinte, dar tre­buie să recunosc că părerea celor din urmă este mai demnă de luat în seamă decît a celor dintîi, Al unsprezecelea fecior al meu este delicat, poate cel mai slab dintre toţi fiii mei ; dar înşelă­tor în slăbiciunea lui ; din timp în timp poate fi puternic şi ferm ; totuşi chiar şi atunci slăbiciunea lui este oarecum fundamentală. Dar nu e o slă­biciune ruşinoasă, ci anume ceva ce doar pe pămîntul nostru trece drept slăbiciune. Aşa, de pildă, nu este slăbiciune oare şi faptul de-a fi gata să-ţi iei zborul, întrucît înseamnă, de bună seamă, şovăială, şi lipsă de fermitate, şi nesta­tornicie ? Ceva cam asemănător prezintă feciorul meu. Pe un părinte, fireşte, că nu-l bucură asemenea însuşiri; că  doară  ele  duc,  pare-se, la distrugerea familiei. Uneori mă priveşte de parcă ar vrea să-mi spună : «Am să te iau cu mine, tată. Apoi eu gîndesc:  «Ai fi  cel  din urmă căruia m-aş  încredinţa».   Iar privirea  lui  pare să-mi replice : «Deci pot să fiu, măcar, cel din urmă.
Ăştia sînt cei unsprezece feciori.