A primăverii zile bolnave vin şi-alung Senina iarnă, albă, când arta e lucidă, Şi-n minte, unde sânge posomorât prezidă, Se-ntinde neputinţa cu un căscat prelung.
Mi se-ncropesc sub ţeastă amurguri albe, dense, Un cerc de fier mi-o-ncinge, precum un sarcofag. Şi cat în pribegire, un Vis frumos şi vag. Prin câmpi, în coptul zilei şi-al sevelor imense.
Dar cad, strivit de-arome de iarbă şi copac, Şi-o groapă sap cu faţa-mi să-nnăbuş Reveria Muşcând lut cald în care-ncolţeşte liliac.
Şi-aştept, în scufundare, să urce nostalgia... - Estimp, Azurul râde-n frunzişul efemer, În care zburdă păsări şi ciripesc spre cer.