Cunoști, la fel ca mine, dureri încântătoare Și-ți spui vreodată: Omul, ah, cât e de bizar! -Mă pregăteam de moarte. Simțeam că-n mine-apare, Și jind, dar și oroare, un rău particular,
Speranța și angoasă și-, n fine, acceptare. Pe cât scurgea nisipul clepsidrelor, fatal, Pe-atât mi-era tortura prilej de jubilare. Mă despărțeam de vechiul meu loc familiar,
Eram precum copilul avid de un spectacol, Urând nespus cortina, așa ca pe-un obstacol, Și, brusc, realitatea m-a năpădit, avan.
Pe neștiut murisem și in jurul meu lumina Avea ceva teribil. Ce? Asta-i tot? Cortina Se ridicase, însă eu tot mai așteptam.