Îţi văd acuma iarăşi picioarele, Isuse, pe care tinereşti eu le-am aflat pe vremea când, sfioasă, le-am spălat; o, cum stăteau în părul meu supuse: un alb vânat în ierburi tupilat.
Trupul pe care nimeni nu l-a iubit vreodată îl văd abia în noaptea aceasta de iubire. N-am stat culcaţi alături niciodată, şi-acum găsesc în juru-ţi doar veghe şi slăvire.
Şi, iată, mâinile îţi sunt zdrobite, dar nu de muşcătura mea, iubite! Inima ta-i deschisă şi intră-n ea oricine, şi-aş vrea să fie numai pentru mine.
Eşti ostenit acuma şi gura-ţi ostenită nu îndrăgeşte gura mea mâhnită... A fost cândva, Isuse, vreo clipă pentru noi? Cât de ciudat ne stingem deodată amândoi!