În tăcere se-adunară Norii deşi pe chipul meu; Soarta înciudată,iară Mă ameninţă din greu… Am s-o-ntîmpin cu răbdare? Îi voi mai păstra dispreţ? Voi avea ne-nduplecarea Mîndrei mele tinereţi? După-o viaţă zbuciumată, La furtuni nepăsător, Poate şi de astă dată Aflu ţărmul salvator… Dar presimt de azi, şi sînger, Ceasul neînduplecat, Şi-ţi strîng mîna ta de înger, Cît e vreme, înc-o dat’. Blînd, cu-a vocii tale vrajă Bun rămas, şopteşte-mi dar, Şi privirea ta gingaşă Pleac-o trist, ridic-o iar; Amintirea veşnic vie Inimii ce-i ţine loc De speranţă, de mîndrie Şi de-al tinereţii foc. 1828