Când Doamne ne săruţi, cu sărutarea ne iei şi răsuflarea, sărutul morţii, inima ce coboară sub duritatea sorţii a mâinii tale drepte păstrează apăsarea.
Şi în stânga ta, supusă greutăţii, păstrând capul în care visul etern revine în lupta mea, chiar şi cu mine, alung din mintea ta mâhnirea nedreptăţii.
Aleanul inimii în pieptul tău se pune ca-n dulce leagăn să se odihnească cât mai departe de mări de pasiune,
în timp ce mintea liberă ne ocrotească de gând, izvor de iluzii nebune, ce doarme la soare, în mâna-ţi părintească.