De-a oamenilor vorbă îmi e groază. Ei totul spun atât de desluşit: asta se cheamă câine şi cealaltă – casă, şi aici e-nceput şi colò e sfârşit.
Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar, ei ştiu tot, ce va fi, şi ce s-a-ntâmplat; pentru ei nici un munte nu mai e minunat; moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.
Rămâneţi departe, strig şi apăr în gând. Mi-e-atât de drag s-aud lucrurile cântând. Le-atingeţi voi, sunt mute şi-ngheţate. Voi îmi ucideţi lucrurile toate.