Doar moartea mai e-n stare în viață să ne ție Și ea ni-i scopul vieții, speranța ce de-acum Ca un balsam puternic ne-mbată, dă tărie, Făcând ca până seara să-ntârziem pe drum.
Prin frig și prin zăpadă și-a vântului mânie Ea-i singura lumină din zarea-ne de scrum, E hanul ce primește mereu în ospeție, Unde te așezi și-n față bucate ți se pun
E-un înger care ține-ntre degetele sale Întregul somn și visul ca pe un dar extatic Ce culcușește-ntruna cu oamenii pauperi.
E-o glorie zeiască, îmbelșugat hambar e Pentru sărac e punga și leagănul lui antic, Portic ce se deschide de-a dreptul către cer.