...Păşiţi încet... se citeşte...
Cu câtă uşurinţă schimbăm
zeii!...
Ce mânioşi strivim sub talpă
icoane vechi!...
Dărâmăm, înălţăm coloane şi
temple
Vopsim şi răzuim mari bolţi
cereşti…
E bine, sau e rău? Nici nu
mai ştiu…
Aşa poate că suntem mult mai
liberi,
mai neînduplecaţi…
(Cum poţi fi liber şi atât de
dur?)
Eu sunt cam slab de înger
şi orice dărâmare
mă-nfioară…
Trad: Ion Brad
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
Pentru că nu mai am
Pentru că nu mai am speranţa de-a-ntoarce din loc pagina
Tânjirii după darul unuia sau după ţelul altuia,
nemaitinzând – de ce-aş mai
tinde? – să lupt pentru acestea toate.
(Vai, la ce bun
vulturul bătrân şi-ar mai întinde
Aripile lui?) Iar eu aş mai jeli paragina
Vreunei domnii?
Pentru că nu mai am speranţă pentru că nu mai vrea s-adaste
Nu mai speră inima mea să mai cunoască infirma glorie-a clipei faste
Pentru că nu mai cred
Pentru că ştiu că-mi va rămâne-o taină
Clipa aceea de adevărată putere efemeră
Pentru că nu mai pot să beau acolo unde
În floare-s pomii şi, curată, fântâna-şi dăruie strălimpezile unde pentru că
nimicul iarăşi se arată
Pentru că ştiu că timpu-i întotdeauna timp
Şi locu-i totdeauna şi numai locu-acela
Iar ceea ce-i prezent, prezent e doar o dată
Şi doar pentru un singur loc: acela
Mă bucur că lucrurile sunt aşa cum sunt
Renunţ la chipul binecuvântat, îl las
Deoparte, mă lipsesc de glas
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
De aceea mă şi bucur că voi avea într-astfel parte
De (alt)ceva de construit ceva de care să mă bucur
Ci Domnului să ne rugăm să se îndure de noi toţi
Iar eu mă rog să uit aceste lucruri pe care mie însumi le tot spun mereu
Pe toate feţele-ntorcându-le mereu
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
Fie ca vorbele acestea să nu-mi fie
Fără ecou iar ceea ce-i făcut să nu mai fie
Făcut din nou. Fie ca judecata să nu fie
Prea neîndurătoare cu noi toţi.
Pentru că aripile astea nu mai sunt, oricât le mişti, bune de zbor
Ci de zburătăcire. Sunt, cel mult, zbaturile unei mici morişti
Ce-agită aerul ce-a devenit acum tot mai puţin şi mai uscat
Mult mai puţin şi mai uscat decât voinţa noastră-n rătăcire.
Învaţă-ne, Tu, să ne iubim, învaţă-ne să nu iubim.
Învaţă-ne să împietrim.
Rugaţi-vă pentru noi, cei păcătoşi, acum şi-n ora morţii noastre
Rugaţi-vă pentru noi toţi, acum şi-n ora morţii noastre.
Traducere de Şerban Foarţă şi Adriana-Carmen Racoviţă
Un vis adînc şi straniu
adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
Şi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.
Căci ea mă înţelege şi
străveziu: în fine
Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
Şi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcoreşte, cînd plange lîngă mine.
Nu ştiu, e oare brună, bălaie
sau roşcată?
Şi numele-i ? Sonor e şi dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.
Privirea-i, o privire de
statuie îmi pare,
Şi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.
(trad. George Pruteanu)
Clopotele
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni,
Crusoe!
plângeai, presupun, când din
turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la
brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai depărtate; la muzici ciudate ce
se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate
care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...
Peretele
Colţul de zid e în faţă, spre
a frânge cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui
fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al
sosurilor îţi pătrunde-n gingii.
Şi visezi la nori albi peste
insula ta, când verde aurora se limpezeşte-n sânul apelor nepătrunse....
E năduşeala de seve-n exil,
sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinătate a cărnoşilor mangoşi acida
fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor
în scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde,
care-nzăcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n
înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzută, e semănată
cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi
zile...
Oraşul
Tabla le-mbracă acoperişul,
sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin
hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca
de-un searbăd abator!
Acre trupuri de femei sub
fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate,
şi fumul unui neam prea suspect – căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei –
peste pubelele ospiciului – peste izul de vin prost din cartierul marinarilor –
peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie – peste statuile sfărâmicioase
şi peste câinii de pripas – peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu
obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor, peste pisica bolnavă ce are
trei încreţiri pe frunte, seara cade, în fumul oamenilor...
– Oraşul prin fluviu se
scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! – astă-seară lângă
Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi
strigarea astrelor
singuratice.Trage storurile; n-aprinde:
E seara peste Insula ta şi în
necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e
seara de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vâscos şi sărat
ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă în penele
ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n
micilegolfuri, ascultându-se.
Insula adoarme în ocol de ape
vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în
dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o
răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar
alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. – Sunt mâlurile
fecundate
– Auzi cum clănţănesc
vietăţile goale-n cochiliile lor
– Zăreşti pe o fâşie de cer
verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor
– Lăcuste sub frunze se
cheamă blând
– Şi alte vietăţi
blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca vestirea ploii: e
înghiţirea a două perle ce le umflă gâtlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi
luminoase!
Corole, guri de moaruri:
doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în
viaţă pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor în mers
peste ape calme, crengile palmierilor ce se clatină!Şi nici un lătrat depărtat,
trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub
miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara
moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n
înaltul cerului!...
Crusoe! eşti aici! Şi faţa ta
dăruită semnelor nopţii, ca o palmă întinsă.
Vineri
Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri,
mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri! cum frunza era verde
şi umbra-ţi nouă, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lângă omul taciturn,
îţi duceai în lumină şerpuirea albastră a membrelor!
– Acum ţi-a fost dată în dar
o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lămpi şi vânezi prin cămară; adulmeci fustele
grasei bucătărese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum
făţarnici, şi râsul,vicios.
Papagalul
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse
bătrânei care-l vându. Stă acolo pe palier lângă lucarnă, unde bate în negru
pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea,
el te salută, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi
ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce
privirea. Omule cu lampă! Ce vrei de la el?...
Priveşti ochiul rotund sub
polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă
moartă. Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă. Şi
pasărea dă un ţipăt.
Umbrela de Capră
E în mirosul de praf cenuşiu,
într-un colţ al podului.
E sub o masă cu trei
picioare; e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică şi butoiul dogit, plin cu pene.
Arcul
Dinaintea şuierăturilor
vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării.
– Dar un pocnet despică umbra
cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. Şi se deschide în lungul fibrei
sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
Grăuntele
L-ai înfipt într-o oală,
grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.
Cartea
Şi ce plâns atunci, la gura
vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraş, îţi stârnea în piept
naşterea obscură a graiului:
”...Dintr-un surghiun luminos
– mai depărtat ca furtuna ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne,căile
tale?...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, mă
hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,martor al tăcerilor tale, al umbrei tale
şi al marilor tale zbucniri de glas?”
– Astfel te jeluiai, printre
negurile serii.
Dar sub fereastra obscură,
faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea, un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu
privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce
să te smulgă deodată, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor
tăi.
Trad: Aurel Rău
Foarte răspândita expresie "a privi în sufletul altuia", care la prima vedere, datorită obişnuinţei, ne pare foarte uşor de înţeles, dacă o privim mai îndeaproape, se dovedeşte atât de ininteligibilă, încât apare întrebarea: va fi având ea oare vreun sens? Ia încercaţi să vă aplecaţi mintal asupra unui suflet străin-nu veţi vedea nimic altceva în afara unui gol, a unei bezne uriaşe, negre, care numai vă va ameţi. Aşa că, la drept vorbind, expresia "a privi în sufletul altuia" nu este decât o metaforă nereuşită. Nu putem decât să tragem nişte concluzii asupra trăirilor interioare pe baza celor exterioare. Lacrima o considerăm semnul suferinţelor, paloarea ne trimite cu gândul la frică, zâmbetul la bucurie etc. Dar oare asta înseamnă a privi în sufletul altuia? Aceasta nu înseamnă decât că facem loc în mintea noastră unei serii de procese logice. Iar sufletul străin rămâne invizibil, asupra lui nu facem decât presupuneri, poate corecte, poate false. O asemenea concluzie ne provoacă un sentiment firesc de iritare: ce ordinară este această lume, în care nu avem posibilitatea să vedem tocmai lucrul pe care trebuie neapărat să-l vedem.
Cum se poate
ieşi din această situaţie? La ce ironie se poate răspunde tot cu ironie sau cu
insulte? Psihologiei îi poate fi refuzat dreptul de a se numi ştiinţă, iar materialiştii
pot fi numiţi, cum se întâmplă adeseori, idioţi. Mânia are, fireşte, drepturile
sale. Dar toate acestea sunt bune şi au sens doar cât timp eşti între oameni şi
te ascultă cineva.
Însă n-are
chef să se indigneze atunci când e singur cu sine însuşi,când nu intenţionează să
folosească indignarea în scopuri literare (doar nici scriitorul nu scrie tot
timpul şi adeseori îl preocupă gânduri mult mai efemere decât cartea pe care
trebuie s-o tipărească).
Deci, în singurătate,
preferi să te apropii pentru a o mia una oară, cu toate măsurile posibile de
precauţie, de locul fermecat. Cu speranţa că sufletul altuia devine invizibil numai
când se apropie cineva străin, iar dacă-l iei pe neaşteptate, nu apucă să dispară...Poate
că în profunzimea beznei negre, despre care am vorbit, este posibil să surprindem
ceva dacă nu ne-ar apuca ameţelile. Aşa că nu-i nevoie să inventăm noi procedee
ci, mai degrabă, să ne deprindem a privi fără frică în adâncul care întotdeauna
privirii nepregătite i se pare fără fund. Şi, în sfârşit, nu-i deloc sigur că adâncul
fără fund nu-i foloseşte omului la nimic.
Din
copilărie, ni s-a tot repetat că mintea omenească poate cuprinde doar finitul.
Dar de aici nu rezultă decât că avem încă o prejudecată de care trebuie să ne
dezbărăm...În schimb, poate că-l vom vedea în sfârşit pe misteriosul "tu"şi
poate că şi "eul" va înceta să mai fie problematic. Răbdarea este o
chestiune foarte neplăcută, dar amintiţi-vă de fachiri şi alţi asemenea înţelepţi.
Numai datorită
răbdării reuşesc (fachirii). Şi după toate aparenţele, chiar ajung la oarecari rezultate.
Sunt aproape gata să garantez că nu ajung la adevărurile obligatorii. De
adevărurile obligatorii li s-a făcut de mult lehamite tuturor. În ce mă priveşte,
n-am urechi să aud vorbindu-se de ele. Nici chiar simplul cuvânt
"adevăr" nu-mi spune nimic. Trebuie să găsim o modalitate de a ne rupe
de sub autoritatea oricăror adevăruri. Spre asta au ţintit fachirii. Ei nu-şi
pot demonstra adevărul, căci Victoria vizibilă n-a fost niciodată de partea lor.
Victoriile se obţin cu baionetele, cu tunurile, cu microscoapele, cu
argumentele logice. Dar microscoapele şi logica încununează mediocritatea. Şi încă
un lucru: mediocritatea fortifică, însă uneori se întâmplă că şi ucide.
Sufletul meu era o rochie
albastru-deschis de culoarea cerului;
am lasat-o pe-o stînca, pe țărm,
și-am venit la tine goală ca o femeie.
Și ca o femeie m-am așezat la masa ta,
am băut vin cu tine și-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că m-asemuiam
unei ființe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ți știam decît mîngîierile ce mă țineau prizonieră.
Și tu ai luat surîzînd o oglindă și m-ai rugat:
privește-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau facuți din pulbere
și cădeau în pulbere,
am văzut că frumusețea mi-era bolnavă și nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în brațe, atît de tare încît să
nu-mi mai trebuie nimic altceva.
Ca un tainic şipot
Al meu sânge murmură,
Mereu despre tine, mereu despre
mine.
Sub luna îmbătată
Visele mele goale, visele
mele dibuitoare,
Lunatici copii,
Lin peste spini tenebroşi -
dansează.
O, buzele tale-nsorite!..
Aroma buzelor tale ce te
scoate din minţi...
Şi în umbrele-albastre, în
nimb de-argint.
Zâmbeşti tu... tu, tu.
Necontenit, undirea domoală,
şerpuitoare,
Scăldându-mi pielea,
Înecându-mi umerii trecând -
Ascult...
Ca un tainic şipot
Al meu sânge murmură.
Trad: Dan Constantinescu
Adesea uimit te priveam, stam la fereastra ieri începută,
stam şi uimit te priveam. Încă mi-era oraşul cel nou
refuzat, şi, neînduplecată, priveliştea
se-ntuneca de parcă nu aş fi fost. Nici cele mai apropiate
lucruri nu se-osteneau să se facă-nţelese. La felinar,
stradela o lua în sus. Vedeam că mi-e străină.
Peste drum, o odaie, palpabilă, clară-n lumina lămpii –
începeam să particip; simţiră, lăsară obloanele.
Stam. Apoi plânse-un copil. Ştiam ce-s în stare
mamele-n casele acelea,-mprejur. Şi ştiam
şi nemângâiatul temei al oricărui plâns.
Sau o voce cânta şi răzbătea ceva mai departe
de aşteptare, sau, jos, tuşea un bătrân,
mustrător, ca şi cum trupu-i avea dreptate
contra acestei lumi mai blajine. Apoi o oră bătu –
dar eu numărai prea târziu, şi căzu pe alături.
Ca un băiat, străin, care-n sfârşit e primit
în joc dar nu prinde mingea, nu ştie
nici unul din jocuri, ce-atât de uşor ei le joacă,
şi stă şi se uită,-ncotro? – stăm şi deodată,
am înţeles că te joci cu mine, noapte adultă,
şi uimit te priveam. Unde turnuri
se mâniau şi oraşul ce-şi întorcea de la mine destinul
mă-mpresura, unde munţi de neghicit
stăteau împotrivă-mi, unde în cercu-apropiat
o-nstrăinare flămândă împrejmuia licărul întâmplător
al simţirilor mele: acolo, slăvito,
m-ai cunoscut şi n-a fost ruşine într-asta. Suflul tău
a trecut peste mine, surâsul tău, răsfirat pe-o vastă
melancolie, m-a străbătut.
traducere de Maria Banuş
(Din vol. Rainer Maria Rilke, Cântece cu îngeri, Ed.
Miracol, București, 1997)
Două drumuri plecau într-o
pădure galbenă;
trist că nu pot să le urmez pe
amândouă,
și că nu sunt decât un singur
călător,
îl urmării pe unul cu ochii, cât
mai mult
până ce curba lui pieri-n pădure.
Apoi pornii pe celălalt ce-mi
păruse
frumos și el — ba, pe
deasupra, plin de-o iarbă
pe care ai fi putut s-o calci
strivind-o —
cu toate că în locul
acela-ntr-adevăr,
atunci în zori părea la fel
de-mbietoare,
cu frunze-acoperite, pe care
niciun pas
nu le-nnegrise. O, privii
nostalgic
spre primul iar, dar cum știam
prea bine,
că la un drum se-adaugă alte
drumuri,
mă îndoiam să mai revin vreodată.
Voi povesti aceasta suspinând
de-acum încolo secole de-a
rândul:
plecau într-o pădure două
drumuri,
iar eu, eu l-am urmat pe cel mai
neumblat,
și iată că aceasta-a schimbat
totul.
Iubește-ți ritmul și ritmează-ți, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strînge-ți universul,
iar pieptul tău izvor de cîntec fie.
Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-și mersul,
și numere își vor suna neștersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.
Ascultă-n vînt retorica divină
a păsării ce zboară, și nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;
montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-și varsă nalta-i urnă.
Traducere de Ștefan Aug. Doinaș
Vezi floarea -asta frumoasă și curată?
Se sculă-n zori, prin flori sprea-fi regină;
culori păzite-n spini voia să-și țină:
trăi ferită, nu și apărată.
Și n-o lua drept taină-ntunecată,
c-așa te-o nfrânge, ci să te prevină:
chiar dacă-n frumesețea-ți spini s-anină,
cu ce nici nu se poate nu-i `narmată.
Nedăruindu-se, spre împlinire,
născută-n mugure, acolo moare;
și-ar pierde-n el balsam și strălucire.
Dă-ți frumusețea, nu-ți dai seama oare
De câte chinuri nici n-ar avea știre
Ea, vârsta primăverii tale -n floare?
Trad. Dumitru Radulian
Lui C. Brâncuși
În pasăre tăcerea
Dibuind își face cuib
Cântecul astfel
Molcom se plăsmuie
În pasăre tăcerea
Cu zborul se îmbină
Să limpezească aerul
Și țipătul să depărteze
Polen și pasăre
Însămânțează văzduhul
Prin tăria tăcerii
Sub aripa ce piere
Prăpastia să ocolească,
Ea devine amețeală
Și-n căderea ei se îmbracă
Pudoarea sa- riscul.
Trad. Ion Caraion
”Zborul, ce fericire!”
(Brâncuși)
Piatra ce cântă -i semn că mâna se trezește
Și se deschide nemărginit, flacără-aprinsă
Chemată să domnească peste iarnă, sânii albi
Ai lungilor coline șlefuindu-i.
De se trezește mâna-n murmur lung
De grâne -aduse cu vântul cel curat,
Pasărea-nchisă -n somnul tău de-atâta vreme
Îți scapă, făurar de minuni, și tu râzi.
Trad. Ion Caraion
Părăsiți-vă grijile toate la uși,
iată pasărea lui Brâncuși.
Ca să cureți un trandafir
nu-i prea mult o dimineață,
atâta bătaie de cap
îi cere grădinarului hindus.
Asta-i o poveste
și când veni amiaza
o neasemuit de frumoasă
fată cu ulciorul pe cap
intră în grădină
și picură pe trandafir câțiva stropi de răcoare,
pe trandafirul hohotind de soare.
E-o poveste, aceasta:
lepădați-vă grijile toate la uși,
iată pasărea lui Brâncuși
Trad. Ion Caraion
Această
noapte între nopți
Între
moarte și viață
În
ciuda slăbiciunii stranii
Sufletul
meu a plecat
Ghidat
de Raza Verde
Către Sfintele
Marii ale Mării
Sunetele,
cântecele
Sunt
un popas de tihnă
Bucuria
de a trăi mă înlănțuie,
De
dincolo de timp, departe de speranță
La
Sfintele Marii ale Mărilor.
Trad.
Doina Doru
Până
la îndoială
În
același cuvânt groaza și crucea drumurilor
Cerul
negru
totuși,
totul este apă
Înțelepții
spun: ”Apa este cea mai impură”
și nu
îndrăznesc să o compare decât cu viața
Râpa
peste cuvânt
Casă
și Moarte
Femeie
și Întunecime
și
Drumul este Foc
Praballval,
Abalval, Oudbalval, Sambalval
Nibalval,
Parabalval și Nivaha
sunt
numele vânturilor
care
cunosc cutremurul,
dar
niciunul nu-și cunoaște mormântul
Cerul
și râsul,
Marea
și timpul
Și
secretul morții
Sunt
totuna
Mergem
crescând până la moarte
Despre
moarte timpul nu știe nimic
Cuvintele
nu se numără
De la
strigăt până la discurs
Ultima
îndoială zace în cuvânt
(din
vol. Rajko Djurik, Fără casă sau mormânt)
Multe
stele strălucesc acolo sus
Ca focurile
țigănești pe câmp.
Mintea
mea zboară acolo,
Acolo
privesc ochii mei.
Nu aș
fi putut să mă așez acasă.
Ca un
mâmz inima mea galopează.
Multe
stele licăresc acolo sus,
Ca
focurile țigănești pe câmp.
Acolo
unde sunt mânjii cerului,
Și ea
vrea să se ducă,
cu ei
vrea să muște iarba.
Căluții
care hoinăresc liberi pe câmp,
Multe
stele licăresc acolo sus.
Trad.
Doina Doru
Se opreau mașini închise
pe un țărm cu stuf ciulit,
valuri netezeau prin vise
tors roman și dezgolit.
Le-absorbea Guadalquivirul*
în cristalul său matur,
printre flori stratificate,
printre nori reverberând.
Copilașii țes și cântă
ale lumii întristări
lângă vechile capote
cufundate în obscur.
Dar Córdoba nu tresare
sub misteru-ncețoșat,
chiar dacă ridică umbra
aburi din arhitecturi,
turnul marmurei și-afirmă
subțirimi de străluciri.
Florile de staniu, fine,
își revendică suriul
din a brizei șerpuire
pe arcada triumfală.
Și în timp ce podu-adie
zece șoapte-a lui Neptun
- traficanții de tutun -
fug prin zidurile sparte.
II
E un singur pește-n apă,
ce unește două inimi:
Blânda Córdobă de stuf.
Córdob-arhitecturală.
Năzdrăvani cu chip de înger
lângă apă se dezbracă
- ucenici de-ai lui Tobias,
talii c-ale lui Merlin -
peștele să-l necăjească
cu ironice-ntrebări
dacă vrea licori de vin
sau plonjoane-n semilună.
Însă, jucătorul pește
căt și marmura-ngropată,
îi învață echilibrul
solitarelor columne.
Rafael islamizat
de paiete-ntunecate,
în ciocnirile de valuri,
căuta șoapte de leagăn.
*
Este-un singur pește-n apă.
Două Cordobe splendide.
Córdoba ruptă de fluxuri.
Córdoba celestă, slabă.
traducere – Gabriel Cristea
Un fecior frumos, de trestii,
umeri largi, mijloc subțire,
pielea măr sclipind în noapte,
ochii mari și gura tristă
nerv de-argint ce se topește,
bântuie pustia cale.
Încălțările-i lucinde
rupe dalii prinse-n aer,
două ritmuri care cântă
scurtul și celestul vaier.
Peste țărmul mării-ntinse
nu e palmă să-l întreacă,
nici stăpân cu-mpărăție
și nici stea rătăcitoare.
Creștetul când îl apleacă
peste pieptu-i peruzea,
noaptea caută câmpia,
în genunchi a se ruga.
Sună tristele chitare
pentru-Arhanghel Gabriel,
strunitor de-obscure molii,
și ostil pletoasei sălcii.
Sfinte Gabriel: Copilul
plânge-n pântecul de mamă.
Să nu uiți că noi, țiganii,
dăruitu-ți-am veșmântul.
II
Bun-a magilor Vestire,
luminată și săracă,
poarta stelei o deschide,
pentru-a luneca pe-o rază.
Sfântu-Arhanghel Gabriel,
printre iriși și-o zâmbire,
strănepot de al Giraldei*,
își apropie venirea.
Și din vesta lui brodată
greierii ascunși vibrează.
Stelele din miez de noapte
clopoței se conturează.
Iată-mă aici, preasfinte,
cu trei cuie-bucurie.
Iasomii, cu strălucirea-ți,
îmi deschizi pe chip ce arde.
Domnul să te mântuiască,
Sfântă și Bună Vestire.
Minunată arămie**.
Vei avea un prunc frumos,
trup de briză străvezie.
Sfinte Gabriel din ochi-mi!
Gabrielito-al vieții mele!
Eu visez ca să te-așezi
pe un jilț din flori de stele.
Mântuiască-te, Vestire!,
luminată, zdrențuită.
Pruncul tău pe trup va pune
vreo trei răni și-o aluniță.
Sfinte Gabriel ce arzi!
Gabrielito-al vieții mele!
În străfundul meu din piept
s-a născut un lapte cald.
Dumnezeu te mântuiască,
Sfântă și Bună Vestire.
Mama stirpelor - o sută.
Ochii-ți par arizi și goi,
peisaje lungi, ecvestre.
*
Pruncul cântă stând la sânul
Bunei și Sfintei Vestiri.
Trei verzi sâmburi de migdale
tremură-n glăsciorul lui.
Deja, Gabriel, pe-o scară,
înălța la cer urcare.
Stelele din miezul nopții
deveneau nemuritoare.
traducere – Gabriel Cristea
Elipsa unui strigăt
trece din munte-n
munte.
Peste măslini
va fi un negru curcubeu
sub noaptea albastră.
Ay!
Precum un arcuș de vioară
strigătul face să vibreze
lungile corzi ale vântului.
Ay!
(Din peșteri, oamenii
își scot opaițele.)
Ay!
Traducere Darie Novăceanu
Mâinile mângâierilor mele
îți brodară o capă
cu flori de micsandre
și pelerină de apă.
Logodnic tu când mi-ai fost,
în albul primăvăratic
erau copitele calului
patru suspine de-argint.
Luna-i un ochi de fântână,
florile n-au prețuire,
bune-s doar brațele tale
când noaptea mă frâng de iubire.
Traducere Teodor Balș
Dacă nu sunt păsările
acoperite de cenușă,
dacă nu-s gemetele care lovesc ferestrele nunții,
vor fi delicatele creaturi ale aerului
ce-și trimit sângele proaspăt prin întunericul greu.
Dar nu, nu sunt păsările,
căci păsările-s gata să devină boi;
pot fi stâncile albe ajutate de lună,
flăcăii întotdeauna răniți
mai înainte ca judecătorii să ridice cortina.
Toți înțeleg durerea vecină cu
moartea,
dar adevărata durere nu se află-n suflet.
Nu-i în aer, nici în viața noastră,
nici pe aceste balcoane pline cu fum.
Adevărata durere, cea care păstrează lucrurile treze,
e o mică arsură fără de sfârșit,
în nevinovații ochi ai altor lumi.
O haină părăsită atât de greu
atârnă pe umeri,
încât adeseori cerul le-adună în turme neînduplecate.
Și cele care mor născând știu, în ultima clipă,
că orice foșnet va fi piatră și orice urmă pâlpâire.
Noi ignorăm faptul că și gândirea
are cartiere,
unde filozofu-i mâncat de indieni și omizi.
Câțiva copii nevinovați au găsit
prin bucătării mici rândunici cu mulete
care știu să spună cuvântul iubire.
Nu, nu sunt păsările.
Cel ce anunță vaga furie a lagunei
nu-i o pasăre,
nici metalicul foșnet al sinuciderii
ce ne trezește-n fiecare dimineață.
E o capsulă de aer în care suferim pentru toată lumea,
e un mic spațiu viu, în nebun acord cu lumina,
e o nedefinită scară pe care norii și trandafirii
uită strigătul indian ce forfotește
pe debarcaderul sângelui.
De multe ori m-am rătăcit,
căutând arsura ce ține lucrurile treze,
și n-am găsit decât marinari aruncați peste parapete,
mici creaturi ale cerului îngropate sub zăpadă.
Adevărata durere se află în altă piață,
în care pești de cristal agonizează-n trunchiuri;
piețe ale unui cer straniu pentru artistice statui nevătămate,
pentru dulcea intimitate a vulcanilor.
Nu există durere în glas. Există
doar dinții,
dinții ce vor tăcea acoperiți de mătasea neagră.
Nu există durere în glas. Aici există doar Pământul.
Pământul cu porțile lui dintotdeauna
ducând spre roșeața fructelor.
Trad.
Darie Novăceanu
Diamantul unei stele
înaltul în cer a brăzdat,
pasăre de lumină ce vrea
din univers să dispară
şi fuge din cuibul uriaş
unde zăcea prizioneră
neştiutoare că are
un lanţ legat de grumaz.
Vânători dintr-o lume străină
ies să vâneze luceferi,
lebede de-argint nepătat
pe oceanul de linişti.
Puieţii de plop descifrează
abecedarul; li-i dascăl
un plop bătrân care-şi mişcă
în linişte braţele moarte.
În muntele îndepărtat
toţi morţii juca-vor acuma
traducere de Teodor Balş
…ia aceste lănci care o
să-ţi păzească
domnia mai presus de
toate…
(Ovidiu, Metamorfoze, V)
Eşti zeul trupurilor, dai şi răpeşti mierea îmbrăţişării
celei mai adânci,
te bucuri la ţipătul nostru, la urcările prevăzătoare în
faţa plăcerii
pentru a pluti apoi în tihnă,
meduză la jumătatea visului între apă şi soare.
Dar speri de asemenea
şi la cuvânt, atunci eşti mai de temut,
te ghemuieşti ascunzându-te în spatele fiecărui nume, şi
când
se întoarce din împărăţia uitării vreun cuvânt pe care-l
rostim
printre sărutări sau lacrimi sau Londre,
o, cel mai amar dintre stăpâni, cum ţintuieşti
lancea ta de infinite spume drept în mijlocul pântecului
meu,
şi-mi înfigi unghiile de tortură în gură
Nu pot spune noapte, nu pot spune lacrimă,
nici trimite în vânt porumbiţa numelui său pe
acoperişurile din Paris,
ori repeta murmurul său de stup,
nu pot fi în dulcile sale sunete nici vânt şi nici
clopot,
căci eşti şi tu aici cu toţi dulăii de pază şi vulturii
tăi,
unica realitate a unei atât de mari uitări şi a unui atât
de lung timp,
dragostea cu râsul ei de marmură înălţat împotriva
cerului,
sexul ei de zenit şi spatele său nocturn.
*
Călătoria fabuloasă
nemişcată în vârtej
părul tău urechile tale
călătoria dureroasă
elicele saltului
bubuitura celui ce se prăbuşeşte
ceafa ta gâtlejul tău
ancora ridicată cu algele ei mlaştina ei
sunetul de corn al vaporului în ceaţă
spatele tău cingătoarea ta
Traducere de Rodica Grigore
