Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Mevlana Jalaluddin Rumi -Rădăcina rădăcinii Sinelui tău

 


 

 

Nu te îndepărta, apropie-te.
Nu fii lipsit de credință, încrede-te.
Găsește antidotul în venin.
Vino la rădăcina rădăcinii propriei tale ființe (a Sinelui tău).

Modelul din lut, încă frământat
din substanța certitudinii,
(ești) un paznic al comorii de Lumină sfântă.
Vino, reîntoarce-te la rădăcina rădăcinii Sinelui tău.

Odată ce vei renunța la egoism,
vei fi smuls din strânsoarea ego-ului
și eliberat de multe capcane.
Vino, reîntoarce-te la rădăcina rădăcinii Sinelui tău.

Te-ai născut printre copiii creației lui Dumnezeu,
Dar ți-ai fixat privirea mult prea jos.
Cum ai putea să fii fericit?
Vino, reîntoarce-te la rădăcina rădăcinii Sinelui tău.

Ai fost născut dintr-o rază a majestății divine
Și ai binecuvântarea unei stele de aur.
De ce suferi în mâna lucrurilor care nu există?
Vino, reîntoarce-te la rădăcina rădăcinii Sinelui tău.



Traducere Iulia Bontaș

 

 

 

Mevlana Jalaluddin Rumi - Atunci când oceanul este agitat

 


 

 

Atunci când oceanul este agitat (și plin de valuri),
nu mă lăsați doar să-l ascult.
Lăsați-l să se spargă în interiorul pieptului meu!

Traducere Iulia Bontaș

Mevlana Jalaluddin Rumi - Cum ai putea găsi doar perla uitându-te la mare

 

 


 

 

Cum ai putea găsi doar perla uitându-te la mare?
Dacă o cauți, fii un căutător adevărat:
scufundătorul trebuie să aibă câteva calități –
să își încredințeze viața în mâna Prietenului,
să își oprescă respirația și
să se arunce cu capul înainte.




Traducere: Simona Trandafir

Octavio Paz- Coda

 


 

 

                     A iubi este poate a învăţa

                    să mergi în lume.

                    A învăţa să stai tăcut

                    ca stejarul şi teiul din fabulă.

                    A învăţa să priveşti.

                    Privirea ta semănătoare

                    A plantat un arbore.

                                                Vorbesc

                    pentru că mişti frunzele.

 

 Trad. Paul Doru Mugur

 

 

Rainer Maria Rilke- Ferestrele -VI

 



Din adâncul camerei, din pat, numai paloarea separă
fereastra stelară ce s-a-nclinat ferestrei de ziuă avară.
Apoi această nouă tinerețe celestă
ce ziua crescând o atestă
aleargă, se-nclină
și la rându-i dispare!

Nimic nu mai rămâne pe cerul matinal când tandrele
amante îl contemplu
nimic decât el însuși, cerul, ca exemplu
de profunzime și de gravitate!
Doar porumbeii mai descriu rotund
în cercuri tot mai line lunecând
către blândețe și singurătate.



Traducere Dumitru D. Ifrim






 

 

 

J.L.Borges- Cei drepți

 


 

 

Un om ce-și îngrijește grădina, așa cum dorea Voltaire.
Cel care mulțumește pentru că pe lume există muzică.
Cel ce descoperă cu bucurie o etimologie.
Doi funcționari care, într-o cafenea din cartierul Sud, joacă șah în tăcere.
Ceramistul care pregătește o culoare și o formă.
Tipograful ce culege cu grijă această pagină, deși s-ar putea să nu-i placă.
O femeie și un bărbat care citesc terținele finale ale unui cânt.
Cel care mângâie un animal adormit.
Cel ce justifică ori vrea să justifice un rău care i-a fost făcut.
Cel care mulțumește pentru că pe lume există Stevenson.
Cel ce preferă ca dreptatea să fie de partea celorlalți.
Aceste ființe, care nu au știre unele de altele, mântuie lumea.

Trad. Andrei Ionescu

J.L. Borges- Urzeala

 


 

Migrațiile pe care istoricul, călăuzit de întâmplătoarele resturi de ceramică și de obiecte de bronz, încearcă să le fixeze pe hartă și pe care nu le-au înțeles popoarele care le-au executat.
Divinitățile zorilor care n-au lăsat nici un idol și nici un simbol.
Brazda trasă de plugul lui Cain.
Roua de pe iarba Raiului.
Hexagramele pe care împăratul le-a descoperit pe carapacea uneia dintre țestoasele sacre.
Apele care nu știu că sunt Gangele.
Greutatea unui trandafir din Persepolis.
Greutatea unui trandafir din Bengal.
Chipurile pe care și le-a pus o mască expusă într-o vitrină.
Numele spadei lui Hengist.
Ultimul vis al lui Shakespeare.
Pana care a trasat ciudatul rând: He met the Nightmare and her name he told.
Prima oglindă, primul hexametru.
Paginile pe care le-a citit un om neînsemnat și care i-au dezvăluit faptul că putea să fie Don Quijote.
Un asfințit al cărui roșu aprins stăruie pe un vas din Creta.
Jucăriile unui copil care se numea Tiberius Gracchus.
Inelul de aur al lui Policrate pe care Destinul l-a refuzat.
Nici unul dintre aceste lucruri pierdute nu încetează să proiecteze acum o umbră întinsă și să determine ce faci tu azi ori ce vei face mâine.

Trad. Andrei Ionescu



William Wordsworth - Rânduri scrise la câteva mile după biserica Tintern

 


La revizitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798

 

Cinci ani trecură; cinci veri, în lungimea

A cinci lungi ierni! Şi iar aud

Aceste ape, rostogolindu-se din izvoarele lor din munte

Cu un dulce murmur mocănesc. – Încă odată

Privesc aceste stânci abrupte şi semeţe,

Ce într-o neîmblânzită retrasă scenă aduce

Gânduri de mai profundă retragere; şi unesc

Peisajul cu liniştea cerului.

Ziua e sosită când din nou stau

Aici, sub acest sicomor întunecat şi văd

Aceste pete de ogrăzi, aceste smocuri de livezi,

Ce, în timpul ăsta, cu fructele lor necoapte,

Printre păduri şi desişuri se pierd,

Nici, cu nuanţa lor verde şi simplă, tulbură

Verdele peisaj neîmblânzit. Încă o dată văd

Aceste vii, abia garduri vii, linioare

De neliniştit lemn devenit sălbatic; aceste ferme păstoreşti

Verzi până la uşă; şi şuvoaie de fum

Ridicat, în tăcere, de printre copaci,

Cu o percepţie nesigură cât s-ar părea,

Despre rătăcitori sălăşluind în pădurile fără cămin,

Ori despre vreo peşteră de pusnic, unde lângă foc

Sihastrul stă singur.

 

Deşi de mult pierdute,

Aceste forme de frumuseţe nu-mi fură

Cum e un peisaj ochiului unui orb:

Însă adesea, în camere însingurate şi în mijlocul tumultului

Din târguri şi oraşe, mi-au zălogit,

În ceasuri de osteneală, dulci simţiri,

Apăsând în sânge şi simţite-n inimă-mi

Şi trecând chiar în mai limpedu-mi suflet

Cu liniştită refacere: – sentimente de asemenea

De plăcere neamintită; astfel, poate,

Cum nu au avut o influenţă comună

În acea mai bună parte în viaţa omului bun;

Micile lui, nenumite, fapte neamintite

De bunătate şi iubire. Nu mai puţin, cred,

Lor le-am datorat poate alt dar,

De-un chip mult mai sublim; acea stare binecuvântată,

În care greaua şi trudnica greutate

A acestei neinteligibile lumi

E uşurată: – acea senină şi binecuvântată stare,

În care sentimentele blând ne-ndrumă

Până suflarea acestui înveliş corporal,

Şi chiar mişcarea sângelui nostru uman

Aproape s-a oprit, adormiţi suntem

În trup şi devenim un suflet viu:

În vreme ce cu un ochi liniştit de puterea

Armoniei, şi-adânca putere a bucuriei,

Vedem în viaţa lucrurilor.

 

Dacă aceasta

Ar fi o credinţă fără rost, totuşi, o! ce-ades,

În întuneric şi printre multe arte forme

Ale a zilei lipsite de bucurie lumini, când cei fără astâmpăr aleargă

Fără folos şi febra lumii,

Au atârnat asupra bătăilor inimii mele,

Ce-ades, în duh, m-am întors spre tine

O Wye silvan! Tu rătăcitor prin păduri,

Ce-ades mi s-a întors duhul spre tine!

 

Şi-acum, cu străluciri de gând pe jumătate stins,

Cu multe recunoaşteri înceţoşate şi şterse,

Şi ceva dintr-o tristă perplexitate,

Imaginea minţii iarăşi învie:

În vreme ce stau aici, nu doar cu simţirea

Plăcerii prezente, ci cu plăcute gânduri

Că în ăst moment este viaţă şi hrană

Pentru anii viitori. Şi astfel îndrăznesc să sper

Deşi schimbat, neîndoielnic, din ceea ce am fost, când întâi

Venit-am între-aceste dealuri; pe când asemeni ouălor de peşte

Mă izbeam peste munţi, pe grohotişurile

Râurilor adânci şi volburelor singuratice,

Oriunde natura purta, aproape ca un om

Zburând dinspre ceea ce urăşte, decât unul

Căutând lucrul ce-l iubea. Pentru natură atunci

(Plăcerile brute ale zilelor mele băieţeşti

Şi toate animalicele lor mişcări trecând,)

Pentru mine a fost tot în tot – Nu pot picta

Ce-am fost atunci. Cascada ce sună

Mă bântuia ca o pasiune: stânca înaltă,

Muntele, şi bungetul adânc şi împâclit,

Culorile şi formele lor, îmi erau atunci

O foame: un sentiment şi o iubire,

Ce nu avea nevoia unui farmec mai îndepărtat,

Adus de gând, ori vreun interes

Neîmprumutat dinspre ochi. – Acel timp e trecut,

Şi toate bucuriile lui îndurerate acum nu mai sunt,

Şi toate ameţitele sale răpiri. Nu pentru asta

Mă sting, sau jelesc, sau murmur: alte daruri

Au urmat, pentru a căror pierdere, cred,

Răsplată abundentă. Fiindcă am învăţat

Să privesc natura, nu ca în ceasul

Tinereţii fără de gânduri, ci auzind adeseori

Blânda, trista muzică a umanităţii,

Nici aspră nici amară, deşi de o putere amplă

Să înfrâneze şi să subjuge. Şi am simţit

O prezenţă ce mă tulbură cu extazul

Gândurilor înalte; un sublim simţ

A ceva mult mai adânc amestecat,

Al cărui sălaş este lumina sorilor asfinţind,

Şi oceanul rotund, şi văzduhul viu,

Şi cerul albastru, şi în mintea omului,

O mişcare şi un duh, ce poartă

Toate lucrurile meditaţiei, toate obiectele întregii gândiri,

Şi se rostogoleşte prin toate lucrurile. De aceea sunt liniştit

Un iubitor al fâneţelor şi pădurilor,

Şi al munţilor; şi din tot ce vedem

Din acest pământ verde; din toată puternica lume

A ochiului şi urechii, cu ce pot crea aproape,

Şi ce precep; foarte încântat să recunosc

În natură şi în limbajul simţirii,

Ancora gândurilor mele cele mai pure, doica,

Călăuza, gardianul inimii mele, şi suflet

Al întregii mele fiinţe morale.

 

Nici, poate,

Dacă nu aş fi fost învăţat astfel, ar trebui mai mult

Să sufăr ca duhurile mele geniale să decadă:

Fiindcă tu eşti cu mine, aici pe marginea

Acestui râu mândru; tu, Prietena mea cea mai dragă,

Draga mea, dragă Prietenă şi în glasul tău disting

Limbajul inimii mele anterioare, şi citesc

Plăcerile mele anterioare în luminile săgetânde

Ale ochilor tăi neîmblânziţi. O! încă puţină vreme

Pot să privesc în tine ce am fost odată,

Draga mea, dragă Soră! Şi această rugăciune

Ştiind că natura niciodată n-a trădat

Inima ce o iubea; este privilegiul ei

Prin toţi anii vieţii noastre aceste, să poarte

Din bucurie în bucurie: fiindcă poate astfel înştiinţa

Mintea ce este în noi, astfel ului

Cu linişte şi frumuseţe, şi astfel hrăni

Cu gânduri înalte, încât nici limbi rele,

Judecăţi imprudente, nici batjocurile egoiştilor,

Nici salutări unde bunătate nu este, nici toate

Urâtele întâlniri ale vieţii zilnice,

Nu vor învinge asupra noastră ori tulbura

Vesela noastră credinţă că tot ceea ce privim

E plin de binecuvântare. Astfel lasă luna

Să strălucească asupra ta în plimbarea ta solitară;

Şi lasă vânturile din muntele umed limpede

Să sufle împotriva ta, şi în anii de după,

Când aceste extazuri neîmblânzite se vor împlini

Într-o încântare serioasă, pe când mintea ta

Va fi o casă pentru toate formele plăcute,

Amintirea ta o locuinţă

Pentru toate dulci sunete şi ceremonii; O! atunci,

Dacă solitudinea, ori frica, ori durerea, ori jalea,

Vor fi să-ţi fie partea-ţi ‚ dar ce gânduri vindecătoare

De bucurie blândă îţi vei aminti de mine,

Şi exhortaţiile mele aceste! Nici, poate,

De voi fi, acolo de unde nu mai pot să aud

Al tău glas, nici să văd din neîmblânziţii tăi ochi aceste străluciri

De existenţă trecută, vei uita tu atunci

Că pe marginea acestui încântător şuvoi

Împreună stăturăm; şi că eu, de-atât

Un adorator al Naturii, aici am venit

Neobosit în acel serviciu: mai degrabă spun

Cu iubire mai caldă, O! cu zel mult mai adânc

De iubire mai sfântă. Nici nu vei atunci uita,

Că după multe colindări, mulţi ani

De lipsă, aceste păduri abrupte şi înalte prăpăstii,

Şi-acest verde peisaj păstoresc, îmi fură

Mai dragi, atât pentru ele cât şi pentru tine.

 

 

 

Trad.  Felix RIAN

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Iannis Ritsos – Lucruri mici

 


 

Fructele, florile, frunzele, au o poveste a lor.

Trandafirii, de pildă, sunt o trupă de cavalerie roz,

cu nobile, multe drapele desfășurate

purtând mesajul unei victorii.

 

Trebuie doar să-ți lipești urechea de pământ

sau de peretele subțire, cristalin, al luminii.

Trebuie doar să colorezi cu sângele tău obrajii merelor

și să fii în stare să dăruiești toate cheile tale păsărilor și oamenilor.

 

București, 22. XI. 1959

Iannis Ritsos -O casă

 


 

Fereastra atârnata în perete- un cer pătrat.

Pâinea pe masă- certitudine simplă-

 

o țigară uitată în scrumieră fumegând ca o fabrică în miniatură.

 

În odaia de alături, trebuie să fi fost câteva crizanteme, câteva cărți,

pentru că se auzeau pașii cunoscuți, în ritm de iamb, ai unei grădinițe de copii.

Curând, un zâmbet cumpătat și modest își așternu umbra albastră pe pâine

și stărui apoi în aer, ca o pasăre nemișcată și nevăzută,

cu puful înfiorat de fericire, încuviințând

convorbirea zilnică, sigură și plină de sens a celor ce se simt tovarăși.

București, 17.XI 1959

 

Trad. Nina Cassian

 

 

Aleksandr N. Ostrovski, Furtuna



Aleksandr N. Ostrovski, Furtuna
teatru radiofonic

Înregistrare 1956
traducere Valeria şi Profira Sadoveanu
adaptare radiofonică Manase Radnev
Distribuţia: Marieta Deculescu, Nicu Dimitriu, Val Săndulescu, Silvia Dumitrescu Tinică, Emil Botta, Jules Cazaban, Colea Răutu, Maria Vovrina, Geta Enacovici, Octavian Cotescu

Regia tehnică Lucian Ionescu
Regia muzicală George Popescu
Regia de studio Constantin Păsculescu
Regia artistică Petre Sava

Heinrich Heine - În minunata lună mai

În minunata lună mai

Când dau bobocii-n floare,

În pieptul meu a încolţit

Iubirea vrăjitoare.


În minunata lună mai

Cu păsări cântătoare,

I-am spus tot ce mă doare,

Dorinţă şi dogoare.

Heinrich Heine - Teamă n-ai, căci loc mai sigur

Teamă n-ai, căci loc mai sigur

Ca la mine altul nu-i -

Ca să nu ne fure nimeni,

Uşa camerei o-ncui.


Vântul casa n-o dărâmă

Oricât ar sufla de tare;

De ţi-e teamă de incendiu,

Iată, suflu-n lumânare.


Iar acuma să-mi îngădui

Să te strâng în braţe bine -

Că răceşti uşor, iubito,

Dacă n-ai un şal pe tine.