Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Dimos Rendis –Ravanis- Fiori

 


 

Cu câtă uşurinţă schimbăm zeii!...

Ce mânioşi strivim sub talpă icoane vechi!...

Dărâmăm, înălţăm coloane şi temple

Vopsim şi răzuim mari bolţi cereşti…

E bine, sau e rău? Nici nu mai ştiu…

Aşa poate că suntem mult mai liberi,

mai neînduplecaţi…

(Cum poţi fi liber şi atât de dur?)

 

Eu sunt cam slab de înger

şi orice dărâmare

mă-nfioară…

Trad: Ion Brad

 

 

 

 

T.S. Eliot - Miercurea cenuşii

 



Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
Pentru că nu mai am
Pentru că nu mai am speranţa de-a-ntoarce din loc pagina
Tânjirii după darul unuia sau după ţelul altuia,

nemaitinzând – de ce-aş mai tinde? – să lupt pentru acestea toate.

 (Vai, la ce bun vulturul bătrân şi-ar mai întinde
Aripile lui?) Iar eu aş mai jeli paragina
Vreunei domnii?

Pentru că nu mai am speranţă pentru că nu mai vrea s-adaste
Nu mai speră inima mea să mai cunoască infirma glorie-a clipei faste
Pentru că nu mai cred
Pentru că ştiu că-mi va rămâne-o taină
Clipa aceea de adevărată putere efemeră
Pentru că nu mai pot să beau acolo unde
În floare-s pomii şi, curată, fântâna-şi dăruie strălimpezile unde pentru că nimicul iarăşi se arată

Pentru că ştiu că timpu-i întotdeauna timp
Şi locu-i totdeauna şi numai locu-acela
Iar ceea ce-i prezent, prezent e doar o dată
Şi doar pentru un singur loc: acela
Mă bucur că lucrurile sunt aşa cum sunt
Renunţ la chipul binecuvântat, îl las
Deoparte, mă lipsesc de glas
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce

De aceea mă şi bucur că voi avea într-astfel parte
De (alt)ceva de construit ceva de care să mă bucur
Ci Domnului să ne rugăm să se îndure de noi toţi
Iar eu mă rog să uit aceste lucruri pe care mie însumi le tot spun mereu
Pe toate feţele-ntorcându-le mereu
Pentru că nu mai am speranţa de-a mă-ntoarce
Fie ca vorbele acestea să nu-mi fie
Fără ecou iar ceea ce-i făcut să nu mai fie
Făcut din nou. Fie ca judecata să nu fie
Prea neîndurătoare cu noi toţi.

Pentru că aripile astea nu mai sunt, oricât le mişti, bune de zbor
Ci de zburătăcire. Sunt, cel mult, zbaturile unei mici morişti
Ce-agită aerul ce-a devenit acum tot mai puţin şi mai uscat
Mult mai puţin şi mai uscat decât voinţa noastră-n rătăcire.
Învaţă-ne, Tu, să ne iubim, învaţă-ne să nu iubim.
Învaţă-ne să împietrim.

Rugaţi-vă pentru noi, cei păcătoşi, acum şi-n ora morţii noastre
Rugaţi-vă pentru noi toţi, acum şi-n ora morţii noastre.

Traducere de Şerban Foarţă şi Adriana-Carmen Racoviţă

Paul Verlaine – Visul meu obişnuit

 


 

Un vis adînc şi straniu adeseori revine:
E o necunoscută, i-s drag, mi-e dragă toată,
Şi nu-i de tot aceeaşi de fiecare dată,
Şi nu-i de tot nici alta, şi mă-nţelege bine.

Căci ea mă înţelege şi străveziu: în fine
Mi-e sufletul enigmă de ea doar dezlegată
Şi fruntea mea înaltă şi-adesea brobonată
Doar ea mi-o răcoreşte, cînd plange lîngă mine.

Nu ştiu, e oare brună, bălaie sau roşcată?
Şi numele-i ? Sonor e şi dulce totodată,
Cum poartă-ndrăgostiţii cei surghiuniţi de Lume.

Privirea-i, o privire de statuie îmi pare,
Şi-n glasu-i grav şi calm e-o inflexiune-anume
A vocilor iubite, tăcute-n depărtare.

(trad. George Pruteanu)

Saint John Perse - Imagini pentru Crusoe

 


 

Clopotele

Bătrân cu mâinile goale,

reîntors printre oameni, Crusoe! 

plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...

O, Prădatule!

Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai depărtate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,

asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...

 

Peretele

Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.

Dar imaginea dă un ţipăt.

Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii.

Şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeşte-n sânul apelor nepătrunse....

E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinătate a cărnoşilor mangoşi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.

E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.

E un gust de fruct verde, care-nzăcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...

Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzută, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...

 

Oraşul 

Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.

Răsuflarea li se scurge prin hornuri.

Grăsimi!

Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator!

Acre trupuri de femei sub fuste!

Oraş pe cer!

Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect – căci oraşu-l încinge murdăria.

Peste lucarna magherniţei – peste pubelele ospiciului – peste izul de vin prost din cartierul marinarilor – peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie – peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas – peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor, peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte, seara cade, în fumul oamenilor...

 – Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...

Crusoe! – astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi

strigarea astrelor singuratice.Trage storurile; n-aprinde:

E seara peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seara de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.

Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.

Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micilegolfuri, ascultându-se.

 

Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.

Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. – Sunt mâlurile fecundate

– Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor

– Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor

– Lăcuste sub frunze se cheamă blând

 – Şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca vestirea ploii: e înghiţirea a două perle ce le umflă gâtlejul galben...

Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!

Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viaţă pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...

O, culoarea brizelor în mers peste ape calme, crengile palmierilor ce se clatină!Şi nici un lătrat depărtat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.

Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.

Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!...

Crusoe! eşti aici! Şi faţa ta dăruită semnelor nopţii, ca o palmă întinsă.

 

Vineri

Râsete-n soare,

ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...

Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi nouă, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lângă omul taciturn, îţi duceai în lumină şerpuirea albastră a membrelor! 

– Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lămpi şi vânezi prin cămară; adulmeci fustele grasei bucătărese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul,vicios.

 

 Papagalul 

E un altul.

Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Stă acolo pe palier lângă lucarnă, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.

Cu un dublu strigăt, noaptea, el te salută, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu lampă! Ce vrei de la el?...

Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. Şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.

O, mizerie! Lampa suflă. Şi pasărea dă un ţipăt.

 

Umbrela de Capră 

E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului.

E sub o masă cu trei picioare; e-ntre lădiţa cu nisip pentru pisică şi butoiul dogit, plin cu pene.

 

Arcul 

Dinaintea şuierăturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării.

– Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. Şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.

 

Grăuntele

L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.

 

 

Cartea

Şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraş, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:

”...Dintr-un surghiun luminos – mai depărtat ca furtuna ce se roteşte – cum să păzesc, Doamne,căile tale?...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii – după ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?” 

– Astfel te jeluiai, printre negurile serii.

Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută, atunci, deschizând Cartea, un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodată, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.

 Trad: Aurel Rău

 

 

Lev Șestov - Despre suflet

 


 

Foarte răspândita expresie "a privi în sufletul altuia", care la prima vedere, datorită obişnuinţei, ne pare foarte uşor de înţeles, dacă o privim mai îndeaproape, se dovedeşte atât de ininteligibilă, încât apare întrebarea: va fi având ea oare vreun sens? Ia încercaţi să vă aplecaţi mintal asupra unui suflet străin-nu veţi vedea nimic altceva în afara unui gol, a unei bezne uriaşe, negre, care numai vă va ameţi. Aşa că, la drept vorbind, expresia "a privi în sufletul altuia" nu este decât o metaforă nereuşită. Nu putem decât să tragem nişte concluzii asupra trăirilor interioare pe baza celor exterioare. Lacrima o considerăm semnul suferinţelor, paloarea ne trimite cu gândul la frică, zâmbetul la bucurie etc. Dar oare asta înseamnă a privi în sufletul altuia? Aceasta nu înseamnă decât că facem loc în mintea noastră  unei serii de procese logice. Iar sufletul străin rămâne invizibil, asupra lui nu facem decât presupuneri, poate corecte, poate false. O asemenea concluzie ne provoacă un sentiment firesc de iritare: ce ordinară este această lume, în care nu avem posibilitatea să vedem tocmai lucrul pe care trebuie neapărat să-l vedem.

Cum se poate ieşi din această situaţie? La ce ironie se poate răspunde tot cu ironie sau cu insulte? Psihologiei îi poate  fi  refuzat dreptul de a se numi ştiinţă, iar materialiştii pot fi numiţi, cum se întâmplă adeseori, idioţi. Mânia are, fireşte, drepturile sale. Dar toate acestea sunt bune şi au sens doar cât timp eşti între oameni şi te ascultă cineva.

Însă n-are chef să se indigneze atunci când e singur cu sine însuşi,când nu intenţionează să folosească indignarea în scopuri literare (doar nici scriitorul nu scrie tot timpul şi adeseori îl preocupă gânduri mult mai efemere decât cartea pe care trebuie s-o tipărească).

Deci, în singurătate, preferi să te apropii pentru a o mia una oară, cu toate măsurile posibile de precauţie, de locul fermecat. Cu speranţa că sufletul altuia devine invizibil numai când se apropie cineva străin, iar dacă-l iei pe neaşteptate, nu apucă să dispară...Poate că în profunzimea beznei negre, despre care am vorbit, este posibil să surprindem ceva dacă nu ne-ar apuca ameţelile. Aşa că nu-i nevoie să inventăm noi procedee ci, mai degrabă, să ne deprindem a privi fără frică în adâncul care întotdeauna privirii nepregătite i se pare fără fund. Şi, în sfârşit, nu-i deloc sigur că adâncul fără fund nu-i foloseşte omului la nimic.

Din copilărie, ni s-a tot repetat că mintea omenească poate cuprinde doar finitul. Dar de aici nu rezultă decât că avem încă o prejudecată de care trebuie să ne dezbărăm...În schimb, poate că-l vom vedea în sfârşit pe misteriosul "tu"şi poate că şi "eul" va înceta să mai fie problematic. Răbdarea este o chestiune foarte neplăcută, dar amintiţi-vă de fachiri şi alţi asemenea înţelepţi.

Numai datorită răbdării reuşesc (fachirii). Şi după toate aparenţele, chiar ajung la oarecari rezultate. Sunt aproape gata să garantez că nu ajung la adevărurile obligatorii. De adevărurile obligatorii li s-a făcut de mult lehamite tuturor. În ce mă priveşte, n-am urechi să aud vorbindu-se de ele. Nici chiar simplul cuvânt "adevăr" nu-mi spune nimic. Trebuie să găsim o modalitate de a ne rupe de sub autoritatea oricăror adevăruri. Spre asta au ţintit fachirii. Ei nu-şi pot demonstra adevărul, căci Victoria vizibilă n-a fost niciodată de partea lor. Victoriile se obţin cu baionetele, cu tunurile, cu microscoapele, cu argumentele logice. Dar microscoapele şi logica încununează mediocritatea. Şi încă un lucru: mediocritatea fortifică, însă uneori se întâmplă că şi ucide.

Edith Södergran - Dragoste

 


 

Sufletul meu era o rochie albastru-deschis de culoarea cerului;
am lasat-o pe-o stînca, pe țărm,
și-am venit la tine goală ca o femeie.
Și ca o femeie m-am așezat la masa ta,
am băut vin cu tine și-am sorbit din parfumul de roze.
M-ai găsit frumoasă, mi-ai spus că m-asemuiam
unei ființe văzute în vis,
am uitat totul, am uitat copilăria, căminul,
nu-ți știam decît mîngîierile ce mă țineau prizonieră.
Și tu ai luat surîzînd o oglindă și m-ai rugat:
privește-te-n ea!
Am văzut că umerii mei erau facuți din pulbere
și cădeau în pulbere,
am văzut că frumusețea mi-era bolnavă și nu voia
decît să dispară,
O, strînge-mă tare în brațe, atît de tare încît să
nu-mi mai trebuie nimic altceva.

 

Else Lasker Schuler - Cântecul meu de dragoste

 


 

Ca un tainic şipot

Al meu sânge murmură,

Mereu despre tine, mereu despre mine.

 

Sub luna îmbătată

Visele mele goale, visele mele dibuitoare,

Lunatici copii,

Lin peste spini tenebroşi - dansează.

 

O, buzele tale-nsorite!..

Aroma buzelor tale ce te scoate din minţi...

Şi în umbrele-albastre, în nimb de-argint.

Zâmbeşti tu... tu, tu.

 

Necontenit, undirea domoală, şerpuitoare,

Scăldându-mi pielea,

Înecându-mi umerii trecând -

Ascult...

 

Ca un tainic şipot

Al meu sânge murmură.

 

Trad: Dan Constantinescu

 

 

 

 

 

Rainer Maria Rilke- Noaptea cea mare

 

 

Adesea uimit te priveam, stam la fereastra ieri începută,
stam şi uimit te priveam. Încă mi-era oraşul cel nou
refuzat, şi, neînduplecată, priveliştea
se-ntuneca de parcă nu aş fi fost. Nici cele mai apropiate
lucruri nu se-osteneau să se facă-nţelese. La felinar,
stradela o lua în sus. Vedeam că mi-e străină.
Peste drum, o odaie, palpabilă, clară-n lumina lămpii –
începeam să particip; simţiră, lăsară obloanele.
Stam. Apoi plânse-un copil. Ştiam ce-s în stare
mamele-n casele acelea,-mprejur. Şi ştiam
şi nemângâiatul temei al oricărui plâns.
Sau o voce cânta şi răzbătea ceva mai departe
de aşteptare, sau, jos, tuşea un bătrân,
mustrător, ca şi cum trupu-i avea dreptate
contra acestei lumi mai blajine. Apoi o oră bătu –
dar eu numărai prea târziu, şi căzu pe alături.
Ca un băiat, străin, care-n sfârşit e primit
în joc dar nu prinde mingea, nu ştie
nici unul din jocuri, ce-atât de uşor ei le joacă,
şi stă şi se uită,-ncotro? – stăm şi deodată,
am înţeles că te joci cu mine, noapte adultă,
şi uimit te priveam. Unde turnuri
se mâniau şi oraşul ce-şi întorcea de la mine destinul
mă-mpresura, unde munţi de neghicit
stăteau împotrivă-mi, unde în cercu-apropiat
o-nstrăinare flămândă împrejmuia licărul întâmplător
al simţirilor mele: acolo, slăvito,
m-ai cunoscut şi n-a fost ruşine într-asta. Suflul tău
a trecut peste mine, surâsul tău, răsfirat pe-o vastă
melancolie, m-a străbătut.


traducere de Maria Banuş

(Din vol.  Rainer Maria Rilke, Cântece cu îngeri, Ed. Miracol, București, 1997)

Robert Frost- Drumul pe care nu l-am urmat

 

Două drumuri plecau într-o pădure galbenă;

trist că nu pot să le urmez pe amândouă,

și că nu sunt decât un singur călător,

îl urmării pe unul cu ochii, cât mai mult

până ce curba lui pieri-n pădure.

 

Apoi pornii pe celălalt ce-mi păruse

frumos și el — ba,  pe deasupra, plin de-o iarbă

pe care ai fi putut s-o calci strivind-o —

cu toate că în locul acela-ntr-adevăr,

atunci în zori părea la fel de-mbietoare,

 

cu frunze-acoperite, pe care niciun pas

nu le-nnegrise. O, privii nostalgic

spre primul iar, dar cum știam prea bine,

că la un drum se-adaugă alte drumuri,

mă îndoiam să mai revin vreodată.

 

Voi povesti aceasta suspinând

de-acum încolo secole de-a rândul:

plecau într-o pădure două drumuri,

iar eu, eu l-am urmat pe cel mai neumblat,

și iată că aceasta-a schimbat totul.


 

 

Ruben Dario- Iubește-ți ritmul...

 



Iubește-ți ritmul și ritmează-ți, vie,
oricare faptă, precum faci cu versul;
din universuri strînge-ți universul,
iar pieptul tău izvor de cîntec fie.
Cereasca unitate-n tine-nvie
diverse lumi înmugurindu-și mersul,
și numere își vor suna neștersul
acord cu astrul tău, viu în tărie.
Ascultă-n vînt retorica divină
a păsării ce zboară, și nocturna,
văpaie-n linii drepte, ce-o să vină;
ucide nepăsarea taciturnă;
montează-n perlă perla cristalină
unde-adevăru-și varsă nalta-i urnă.


Traducere de Ștefan Aug. Doinaș

 

Pedro Calderon de la Barca- Vezi floarea asta frumoasă și curată?...

 


 

Vezi floarea -asta frumoasă și curată?

Se sculă-n zori, prin flori sprea-fi regină;

culori păzite-n spini voia să-și țină:

trăi ferită, nu și apărată.

 

Și n-o lua drept taină-ntunecată,

c-așa te-o nfrânge, ci să te prevină:

chiar dacă-n frumesețea-ți spini s-anină,

cu ce nici nu se poate nu-i `narmată.

 

Nedăruindu-se, spre împlinire,

născută-n mugure, acolo moare;

și-ar pierde-n el balsam și strălucire.

 

Dă-ți frumusețea, nu-ți dai seama oare

De câte chinuri nici n-ar avea știre

Ea, vârsta primăverii tale -n floare?

 

Trad. Dumitru Radulian

Marc Alyn- Tăcerea în pasăre

 


Lui C. Brâncuși

 

În pasăre tăcerea

Dibuind își face cuib

Cântecul astfel

Molcom se plăsmuie

 

În pasăre tăcerea

Cu zborul se îmbină

Să limpezească aerul

Și țipătul să depărteze

 

Polen și pasăre

Însămânțează văzduhul

Prin tăria tăcerii

Sub aripa ce piere

 

 

Prăpastia să ocolească,

Ea devine amețeală

Și-n căderea ei se îmbracă

Pudoarea sa- riscul.

 

Trad. Ion Caraion

Alexandre Voisard – Amintirea păsării

 


”Zborul, ce fericire!”

(Brâncuși)

 

Piatra ce cântă -i semn că mâna se trezește

Și se deschide nemărginit, flacără-aprinsă

Chemată să domnească peste iarnă, sânii albi

Ai lungilor coline șlefuindu-i.

 

De se trezește mâna-n murmur lung

De grâne -aduse cu vântul cel curat,

Pasărea-nchisă -n somnul tău de-atâta vreme 

Îți scapă, făurar de minuni, și tu râzi.

 

Trad. Ion Caraion

 

Andre Castagnou -Pasărea lui Brâncuși

 


 

Părăsiți-vă grijile toate la uși,

iată pasărea lui Brâncuși.

Ca să cureți un trandafir

nu-i prea mult o dimineață,

atâta bătaie de cap

îi cere grădinarului hindus.

Asta-i o poveste

și când veni amiaza

o neasemuit de frumoasă

fată cu ulciorul pe cap

intră în grădină

și picură pe trandafir câțiva stropi de răcoare,

pe trandafirul hohotind de soare.

E-o poveste, aceasta:

lepădați-vă grijile toate la uși,

iată pasărea lui Brâncuși

 

 

Trad. Ion Caraion

 

 

Jane Kieffer- Colierul nebuniei

 


 

Această noapte între nopți

Între moarte și viață

În ciuda slăbiciunii stranii

Sufletul meu a plecat

Ghidat de Raza Verde

Către Sfintele Marii ale Mării

Sunetele, cântecele

Sunt un popas de tihnă

Bucuria de a trăi mă înlănțuie,

De dincolo de timp, departe de speranță

La Sfintele Marii ale Mărilor.

Trad. Doina Doru

 

 

 

 

Rajko Djuric- ***

 


 

Până la îndoială

În același cuvânt groaza și crucea drumurilor

Cerul negru

totuși, totul este apă

Înțelepții spun: ”Apa este cea mai impură”

și nu îndrăznesc să o compare decât cu viața

Râpa peste cuvânt

Casă și Moarte

Femeie și Întunecime

și Drumul este Foc

Praballval, Abalval, Oudbalval, Sambalval

Nibalval, Parabalval și Nivaha

sunt numele vânturilor

care cunosc cutremurul,

dar niciunul nu-și cunoaște mormântul

Cerul și râsul,

Marea și timpul

Și secretul morții

Sunt totuna

Mergem crescând până la moarte

Despre moarte timpul nu știe nimic

Cuvintele nu se numără

 

De la strigăt până la discurs

Ultima îndoială zace în cuvânt

 

(din vol. Rajko Djurik, Fără casă sau mormânt)

 

 

 

 

Leksa Manusch- Rondel

 


 

Multe stele strălucesc acolo sus

Ca focurile țigănești pe câmp.

Mintea mea zboară acolo,

Acolo privesc ochii mei.

 

Nu aș fi putut să mă așez acasă.

Ca un mâmz inima mea galopează.

Multe stele licăresc acolo sus,

Ca focurile țigănești pe câmp.

 

Acolo unde sunt mânjii cerului,

Și ea vrea să se ducă,

cu ei vrea să muște iarba.

Căluții care hoinăresc liberi pe câmp,

Multe stele licăresc acolo sus.

 

Trad. Doina Doru

 

 

Federico Garcia Lorca- Sfântul Rafael


 

 

 

Se opreau mașini închise
pe un țărm cu stuf ciulit,
valuri netezeau prin vise
tors roman și dezgolit.
Le-absorbea Guadalquivirul*
în cristalul său matur,
printre flori stratificate,
printre nori reverberând.
Copilașii țes și cântă
ale lumii întristări
lângă vechile capote
cufundate în obscur.
Dar Córdoba nu tresare
sub misteru-ncețoșat,
chiar dacă ridică umbra
aburi din arhitecturi,
turnul marmurei și-afirmă
subțirimi de străluciri.
Florile de staniu, fine,
își revendică suriul
din a brizei șerpuire
pe arcada triumfală.
Și în timp ce podu-adie
zece șoapte-a lui Neptun
- traficanții de tutun -
fug prin zidurile sparte.

II

E un singur pește-n apă,
ce unește două inimi:
Blânda Córdobă de stuf.
Córdob-arhitecturală.
Năzdrăvani cu chip de înger
lângă apă se dezbracă
- ucenici de-ai lui Tobias,
talii c-ale lui Merlin -
peștele să-l necăjească
cu ironice-ntrebări
dacă vrea licori de vin
sau plonjoane-n semilună.
Însă, jucătorul pește
căt și marmura-ngropată,
îi învață echilibrul
solitarelor columne.
Rafael islamizat
de paiete-ntunecate,
în ciocnirile de valuri,
căuta șoapte de leagăn.

*
Este-un singur pește-n apă.
Două Cordobe splendide.
Córdoba ruptă de fluxuri.
Córdoba celestă, slabă.

traducere – Gabriel Cristea

 

 

Federico Garcia Lorca- Sfântul Gabriel

 

 

 

 

Un fecior frumos, de trestii,
umeri largi, mijloc subțire,
pielea măr sclipind în noapte,
ochii mari și gura tristă
nerv de-argint ce se topește,
bântuie pustia cale.
Încălțările-i lucinde
rupe dalii prinse-n aer,
două ritmuri care cântă
scurtul și celestul vaier.
Peste țărmul mării-ntinse
nu e palmă să-l întreacă,
nici stăpân cu-mpărăție
și nici stea rătăcitoare.
Creștetul când îl apleacă
peste pieptu-i peruzea,
noaptea caută câmpia,
în genunchi a se ruga.
Sună tristele chitare
pentru-Arhanghel Gabriel,
strunitor de-obscure molii,
și ostil pletoasei sălcii.
Sfinte Gabriel: Copilul
plânge-n pântecul de mamă.
Să nu uiți că noi, țiganii,
dăruitu-ți-am veșmântul.

II

Bun-a magilor Vestire,
luminată și săracă,
poarta stelei o deschide,
pentru-a luneca pe-o rază.
Sfântu-Arhanghel Gabriel,
printre iriși și-o zâmbire,
strănepot de al Giraldei*,
își apropie venirea.
Și din vesta lui brodată
greierii ascunși vibrează.
Stelele din miez de noapte
clopoței se conturează.
Iată-mă aici, preasfinte,
cu trei cuie-bucurie.
Iasomii, cu strălucirea-ți,
îmi deschizi pe chip ce arde.

Domnul să te mântuiască,
Sfântă și Bună Vestire.
Minunată arămie**.
Vei avea un prunc frumos,
trup de briză străvezie.
Sfinte Gabriel din ochi-mi!
Gabrielito-al vieții mele!
Eu visez ca să te-așezi
pe un jilț din flori de stele.
Mântuiască-te, Vestire!,
luminată, zdrențuită.
Pruncul tău pe trup va pune
vreo trei răni și-o aluniță.
Sfinte Gabriel ce arzi!
Gabrielito-al vieții mele!
În străfundul meu din piept
s-a născut un lapte cald.
Dumnezeu te mântuiască,
Sfântă și Bună Vestire.
Mama stirpelor - o sută.
Ochii-ți par arizi și goi,
peisaje lungi, ecvestre.

*
Pruncul cântă stând la sânul
Bunei și Sfintei Vestiri.
Trei verzi sâmburi de migdale
tremură-n glăsciorul lui.

Deja, Gabriel, pe-o scară,
înălța la cer urcare.
Stelele din miezul nopții
deveneau nemuritoare.

traducere – Gabriel Cristea

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Federico Garcia Lorca- Strigătul

 


 

 

Elipsa unui strigăt
trece din munte-n
munte.

Peste măslini
va fi un negru curcubeu
sub noaptea albastră.

Ay!

Precum un arcuș de vioară
strigătul face să vibreze
lungile corzi ale vântului.

Ay!

(Din peșteri, oamenii
își scot opaițele.)

Ay!




Traducere Darie Novăceanu

 

Federico Garcia Lorca- Zorongo

 


 

Mâinile mângâierilor mele
îți brodară o capă
cu flori de micsandre
și pelerină de apă.
Logodnic tu când mi-ai fost,
în albul primăvăratic
erau copitele calului
patru suspine de-argint.
Luna-i un ochi de fântână,
florile n-au prețuire,
bune-s doar brațele tale
când noaptea mă frâng de iubire.



Traducere Teodor Balș

 

Federico Garcia Lorca- Peisaj orb la New York

 


 

Dacă nu sunt păsările
acoperite de cenușă,
dacă nu-s gemetele care lovesc ferestrele nunții,
vor fi delicatele creaturi ale aerului
ce-și trimit sângele proaspăt prin întunericul greu.
Dar nu, nu sunt păsările,
căci păsările-s gata să devină boi;
pot fi stâncile  albe ajutate de lună,
flăcăii întotdeauna răniți
mai înainte ca judecătorii să ridice cortina.

Toți înțeleg durerea vecină cu moartea,
dar adevărata durere nu se află-n suflet.
Nu-i în aer, nici în viața noastră,
nici pe aceste balcoane pline cu fum.
Adevărata durere, cea care păstrează lucrurile treze,
e o mică arsură fără de sfârșit,
în nevinovații ochi ai altor lumi.

O haină părăsită atât de greu atârnă pe umeri,
încât adeseori cerul le-adună în turme neînduplecate.
Și cele care mor născând știu, în ultima clipă,
că orice foșnet va fi piatră și orice urmă pâlpâire.
Noi ignorăm faptul că și gândirea
are cartiere,
unde filozofu-i mâncat de indieni și omizi.
Câțiva copii nevinovați au găsit
prin bucătării mici rândunici cu mulete
care știu să spună cuvântul iubire.
Nu, nu sunt păsările.
Cel ce anunță vaga furie a lagunei
nu-i o pasăre,
nici metalicul foșnet al sinuciderii
ce ne trezește-n fiecare dimineață.
E o capsulă de aer în care suferim pentru toată lumea,
e un mic spațiu viu, în nebun acord cu lumina,
e o nedefinită scară pe care norii și trandafirii
uită strigătul indian ce forfotește
pe debarcaderul sângelui.
De multe ori m-am rătăcit,
căutând arsura ce ține lucrurile treze,
și n-am găsit decât marinari aruncați peste parapete,
mici creaturi ale cerului îngropate sub zăpadă.
Adevărata durere se află în altă piață,
în care pești de cristal agonizează-n trunchiuri;
piețe ale unui cer straniu pentru artistice statui nevătămate,
pentru dulcea intimitate a vulcanilor.

Nu există durere în glas. Există doar dinții,
dinții ce vor tăcea acoperiți de mătasea neagră.
Nu există durere în glas. Aici există doar Pământul.
Pământul cu porțile lui dintotdeauna
ducând spre roșeața fructelor.

 

 

Trad. Darie Novăceanu

Federico Garcia Lorca- Diamantul

 

 


 

Diamantul unei stele
înaltul în cer a brăzdat,
pasăre de lumină ce vrea
din univers să dispară
şi fuge din cuibul uriaş
unde zăcea prizioneră
neştiutoare că are
un lanţ legat de grumaz.

Vânători dintr-o lume străină
ies să vâneze luceferi,
lebede de-argint nepătat
pe oceanul de linişti.

Puieţii de plop descifrează
abecedarul; li-i dascăl
un plop bătrân care-şi mişcă
în linişte braţele moarte.
În muntele îndepărtat
toţi morţii juca-vor acuma

traducere de Teodor Balş

Julio Cortázar -Zeul trupurilor

 

…ia aceste lănci care o să-ţi păzească

domnia mai presus de toate…

(Ovidiu, Metamorfoze, V)

Eşti zeul trupurilor, dai şi răpeşti mierea îmbrăţişării celei mai adânci,

te bucuri la ţipătul nostru, la urcările prevăzătoare în faţa plăcerii

pentru a pluti apoi în tihnă,

meduză la jumătatea visului între apă şi soare.

Dar speri de asemenea

şi la cuvânt, atunci eşti mai de temut,

te ghemuieşti ascunzându-te în spatele fiecărui nume, şi când

se întoarce din împărăţia uitării vreun cuvânt pe care-l rostim

printre sărutări sau lacrimi sau Londre,

o, cel mai amar dintre stăpâni, cum ţintuieşti

lancea ta de infinite spume drept în mijlocul pântecului meu,

şi-mi înfigi unghiile de tortură în gură

Nu pot spune noapte, nu pot spune lacrimă,

nici trimite în vânt porumbiţa numelui său pe acoperişurile din Paris,

ori repeta murmurul său de stup,

nu pot fi în dulcile sale sunete nici vânt şi nici clopot,

căci eşti şi tu aici cu toţi dulăii de pază şi vulturii tăi,

unica realitate a unei atât de mari uitări şi a unui atât de lung timp,

dragostea cu râsul ei de marmură înălţat împotriva cerului,

sexul ei de zenit şi spatele său nocturn.

*

Călătoria fabuloasă

nemişcată în vârtej

părul tău urechile tale

călătoria dureroasă

elicele saltului

bubuitura celui ce se prăbuşeşte

ceafa ta gâtlejul tău

ancora ridicată cu algele ei mlaştina ei

sunetul de corn al vaporului în ceaţă

spatele tău cingătoarea ta

 

Traducere de Rodica Grigore