Adesea uimit te priveam, stam la fereastra ieri începută,
stam şi uimit te priveam. Încă mi-era oraşul cel nou
refuzat, şi, neînduplecată, priveliştea
se-ntuneca de parcă nu aş fi fost. Nici cele mai apropiate
lucruri nu se-osteneau să se facă-nţelese. La felinar,
stradela o lua în sus. Vedeam că mi-e străină.
Peste drum, o odaie, palpabilă, clară-n lumina lămpii –
începeam să particip; simţiră, lăsară obloanele.
Stam. Apoi plânse-un copil. Ştiam ce-s în stare
mamele-n casele acelea,-mprejur. Şi ştiam
şi nemângâiatul temei al oricărui plâns.
Sau o voce cânta şi răzbătea ceva mai departe
de aşteptare, sau, jos, tuşea un bătrân,
mustrător, ca şi cum trupu-i avea dreptate
contra acestei lumi mai blajine. Apoi o oră bătu –
dar eu numărai prea târziu, şi căzu pe alături.
Ca un băiat, străin, care-n sfârşit e primit
în joc dar nu prinde mingea, nu ştie
nici unul din jocuri, ce-atât de uşor ei le joacă,
şi stă şi se uită,-ncotro? – stăm şi deodată,
am înţeles că te joci cu mine, noapte adultă,
şi uimit te priveam. Unde turnuri
se mâniau şi oraşul ce-şi întorcea de la mine destinul
mă-mpresura, unde munţi de neghicit
stăteau împotrivă-mi, unde în cercu-apropiat
o-nstrăinare flămândă împrejmuia licărul întâmplător
al simţirilor mele: acolo, slăvito,
m-ai cunoscut şi n-a fost ruşine într-asta. Suflul tău
a trecut peste mine, surâsul tău, răsfirat pe-o vastă
melancolie, m-a străbătut.
traducere de Maria Banuş
(Din vol. Rainer Maria Rilke, Cântece cu îngeri, Ed.
Miracol, București, 1997)
