”Dă-mi pacea staulului, îi spuneam Domnului, a
lucrurilor bine orânduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă-mă să fiu,
după ce-mi voi fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de
atâtea ori încercat. Sunt prea bătrân pentru a reîncepe să cresc prin toate
vremurile mele. Am pierdut, unul după altul, toţi prietenii şi duşmanii mei,
iar pe drumul plăcerilor mele triste s-a făcut lumină. M-am îndepărtat, m-am
întors, am privit; am regăsit oamenii în jurul viţelului de aur, nu
interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astăzi îmi sunt mai străini decât barbarii
fără religie. Sunt împovărat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu
va mai fi înţeleasă. Mi-am început opera cu securea tăietorului de lemne în
mână şi eram îmbătat de cântul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te
închizi într-un turn . Dar acum, când am privit oamenii prea de aproape, mă
simt obosit.
„Arată-mi–te, Doamne, căci totul e pierdut atunci
când e pierdută dragostea pentru tine.”
Un gând mi-a apărut după marele triumf.
Căci intrasem învingător în oraş, iar mulţimea s-a
împrăştiat într-o beţie de flamuri, strigând şi cântând la trecerea mea. Iar
florile alcătuiau un pat al gloriei noastre. Dar nu am avut decât un simţământ
amar. Mi se părea că sunt prizonierul unui popor vlăguit.
Căci această mulţime care-ţi slăveşte gloria te
lasă atât de singur! Cel care ţi se oferă se îndepărtează de tine, căci nu
există altă legătură între tine şi el decât credinţa comună. Doar aceia îmi
sunt tovarăşi adevăraţi, care se prosternează împreună cu mine în rugă. Grăunţe
ale aceluiaşi spic şi contopiţi în acelaşi aluat, pentru a forma pâinea. Dar
cei ce mă adorău îmi aduceau pustiu în suflet, căci nu pot să-i respect pe cei
care se înşală şi nu pot consimţi la această adoraţie faţă de mine . Nu ştiu să
primesc tămâia, căci nu mă voi privi niciodată în ochii celorlalţi şi sunt
obosit de mine însumi, căci sufletul meu e greu de purtat şi, pentru a mă
împlini în eternitate, trebuie să mă despoi de ceea ce-mi aparţine. Iar cei ce
mă tămâiau mă făceau trist şi gol, asemeni unui puţ secat asupra căruia s-a
aplecat mulţimea însetată. Neavând nimic de dat care să merite osteneală şi, de
la aceia care se prosternau în faţa mea, nemaiavând nimic de primit.
Căci am nevoie de acela care este fereastră
deschisă asupra mării, şi nu oglindă în care mă plictisesc privindu-mă.
Şi din acea mulţime, doar morţii, pe care nu-i mai
frământă vanitatea, îmi apăreau demni.
Şi mi-a apărut acest gând, obosit fiind de
aclamaţiile care asemenea unui zgomot lipsit de sens, nu aveau nimic să-mi
spună.
Un drum abrupt şi alunecos se căţără deasupra
mării. Furtuna se dezlănţuise, iar noasptea curgea asemeni unui burduf prea
plin. Cu obstinare urcam înspre Domnul, pentru a-l întreba despre raţiunea
lucrurilor şi mă face să înţeleg unde ducea schimbarea spre care fusesem împins.
Dar în vârful muntelui nu am aflat decât un bloc
impunător, de granit negru.
El este, îmi spuneam, imuabil şi incoruptibil, căci
speram să nu mă închid în singurătatea mea..
Doamne, i-am spus, învaţă-mă. Iată că prietenii,
tovarăşii şi supuşii mei nu mai sunt pentru mine decât păpuşi vorbitoare. Îi
ţin în mână şi îi fac să se mişte după dorinţa mea. Dar nu ascultarea lor mă
frământă, căci e bine ca înţelepciunea mea să coboare în ei, ci faptul că au
devenit reflexul unei oglinzi ce mă face să fiu mai singur decât un lepros.
Dacă eu râd, râd şi ei. Dacă eu tac, se întristează. Iar cuvintele mele îşi
află loc în sufletele lor asemeni vântului în frunzele copacilor. Eu sunt
singurul care le poate umple sufletele. Pentru mine nu mai există schimb, căci
în această masă fără margini, care mă ascultă, nu aud decât propria-mi voce, pe
care ei mi-o trimit înapoi asemenea ecourilor de gheaţă ale unui templu. Pentru
ce iubirea mă înspăimântă şi ce pot să aştept de la această iubire, care nu
este decât multiplicare a mea?”
Dar blocul de granit pe care se prelingeau picături
strălucitoare de ploaie, rămânea imperturbabil.
„Doamne, i-am spus, căci pe o ramură vecină se afla
un corb, înţeleg că măreţia ta îţi cere să nu-mi dai răspuns. Totuşi, am nevoie
de un semn. Când îmi voi termina ruga, ordonă acestui corb să-şi ia zborul.
Acesta va fi un semn primit de la altul decât eu însumi şi nu voi mai fi singur
în lume. Voi fi legat de tine prin încredere, chiar dacă această încredere e
nelămurită. Nu cer nimic, decât să mi se arate că există, poate, ceva de
înţeles.”
Dar corbul rămânea nemişcat. M-am înclinat atunci
în faţa zidului de granit.
„Doamne, i-am spus, desigur ai dreptate. Nu este de
măreţia ta să te supui dorinţelor mele. Dacă şi-ar fi luat zborul m-aş fi
întristat şi mai tare. Căci un asemenea semn nu l-ai fi primit decât de
la un egal, deci tot de la mine, şi ar fi fost un reflex al dorinţelor mele. Şi
încă o dată n-aş fi întâlnit decât singurătatea mea.”
Prosternându-mă am făcut cale-ntoarsă. Dar
disperarea mea făcea loc unei împăcări neşateptate. Mă cufundam în noroiul
drumului, îmi zdreleam pielea de stânci, luptam împotriva rafalelor
biciuitoare, şi totuşi, sufletul mi se făcea mi limpede şi mai senin. Căci nu
ştiam nimic, dar nimic n-aş fi aflat fără dezamăgire. Căci nu-l atinsesem pe
Dumnezeu, dar un zeu care se lasă atins nu mai e zeu. Şi nici dacă dă scultare
rugii. Pentru prima oară înţelegeam că măreţia rugii vine, înainte de toate,
din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-şi are locul josnicia unui
negoţ. Şi, de asemene că pentru a învăţa să te rogi trebuie să faci ucenicia
tăcerii. Căci dragoste începe doar atunci când nu mai ştepţi răsplată.
Dragostea este învăţătură a rugăciunii, iar rugăciunea este învăţătura tăcerii.
.
Şi m-am întors în mijlocul poporului meu,
închizându-l pentru prima oară în tăcerea iubirii mele.. Şi dând naştere astfel
ofrandelor sale până la moarte. Căci erau îmbătaţi de buzele mele veşnic
închise. Eram păstor, tabernacol, al cântului lor, păstrător al destinelor lor,
stăpân al bunurilor lor şi al vieţilor lor, şi totuşi mai sărac decât ei, mai
umil în mândria mea ce nu se lăsa îngenuncheată. Ştiind că nu am nimic de
primit. Dar ei se împlineau prin mine, iar cântul lor lua naştere din tăcerea
mea. Şi prin mine, ei şi eu însumi nu eram decât ruga ce lua naştere din
tăcerea Domnului.” (pg,154-156)
Din vol. Citadela , A. de Saint Exupery , Editaura Rao,
1993
