”Te accept
așa cum ești. Se poate ca vreo boală să te împingă să bagi în buzunar
bibelourile de aur care-ți cad sub ochi, dar în rest să fii poet. Te voi primi,
deci, din dragoste față de poezie. Și din dragoste pentru bibelourile mele de
aur, le voi ascunde.
Se poate ca,
asemenea unei femei să primești secretele care-ți sunt încredințate ca pe niște
diamante cu care să te împodobești. Căci femeia, în ziua de sărbătoare, se
simte importantă și glorioasă prin obiectul rar pe care-l expune. Dar se poate
de asemenea ca tu să fii dansator. Te voi primi deci din respect pentru dans,
dar, din respect pentru secrete le voi ține sub tăcere. Se poate, pur și
simplu, ca tu să fii prietenul meu. Te voi primi deci, din dragoste pentru tine
așa cum ești. Dacă șchiopătezi, nu-ți voi cere să dansezi. Dacă urăști pe unul
sau pe altul, nu ți-i voi impune ca tovarăși. Dacă ai nevoie de hrană, te voi
hrăni.
Nu am să
încerc să te divid pentru a te cunoaște. Tu nu ești nici acest act, nici
celălalt, nici suma lor. Nici acest cuvânt, nici celălalt, nici suma lor. Nu te
voi judeca nici după aceste cuvinte, nici după aceste acte. Ci voi judeca
actele și cuvintele după tine.
Îți voi
cere, în schimb să mă asculți. Nu am ce face cu prietenul care nu mă cunoaște
și-mi cere explicații. Nu am putere să mă transpun în neputincioasa zarvă
acuvintelor. Sunt un munte. Și muntele poate fi contemplat.Dar nu ți-l pot
oferi cărându-l cu roaba.
Cum aș putea
să-ți explic ceea ce nu înțelegi de la bun început prin dragoste? Și, adeseori, cum ți-aș putea vorbi? Există
cuvinte indecente. Ți-am vorbit despre soldații mei în deșert. Îi privesc în
tăcere, în zilele dinaintea luptei. Imperiul se reazemă pe ei. Ei vor muri
pentru imperiu. Iar moartea lor va fi răsplătită prin acest schimb. Cunosc,
deci, adevărata lor fervoare. Ce aș afla plecând urechea la zarva cuvintelor?
Că se plâng de mărăcini, că-și urăsc caporalul? Că hrana este săracă, iar
sacrificiul lor dureros?...Așa trebuie să vorbească! ( ...) Prietenul meu este
un punct de vedere. Am nevoie să aud
vorbindu-mi-se de acolo de unde el îmi vorbește, căci astfel el este
imperiu deosebit și provizie inepuizabilă. Se poate ca el să tacă și, totuși,
să mă copleșească. Și atunci eu văd lumea cu ochii lui, și o văd astfel. Și cer
însă ca și el să știe de unde îi vorbesc. Abia atunci mă va auzi. Căci
cuvintele, întotdeauna, își opun înțelesurile.”
(Antoine de
Saint Exupery)
