Evgheni Evtuşenko - Vârful de păr

Întâlnirea lor de lângă lacuri
A ucis şi ultima speranţă,
Nu-şi puteau vorbi nici despre fleacuri.
Între ei, se aşternea distanţă,
Ca-ntre polii lumii nesfârşite.
Stând pe-o bancă, muţi parcă de veacuri,
Amândoi părea că duc în spate
Cuiburile lor abandonate,
Precum două patrii diferite.

Până când, cu-amară ironie,
Ea îi spuse, şi păru s-o doară:
"Numai vârful părului mai ştie
Cum îl mângâiai odinioară".

Şi-nfrângând a inimii văpaie,
Îi mai spuse-acum la despărţire:
"Mâine, coafeza o să-mi taie
Şi această ultimă-amintire".

Iar bărbatul, înmuiat ca ceara,
Gura-ncet pe mâna ei apasă
Şi-o porneşte-n noapte către gara
Împuţită dar prietenoasă.

Dar, în amândoi, chiar stând departe,
Va urla aceeaşi rană vie,
Cea mai dureroasă, fără moarte -
Legătura lor pe vecie.

Sylvia Plath - Maci de iulie

Maci delicați, firave limbi de infern

Ați putea să răniți?

Scânteiați. Nici nu pot să v-ating

Mîinile-mi trec peste voi. Nu mă ardeți deloc

Și-ostenesc privindu-vă lung

Cum sclipiți tremurat și roșu ardent, ca al gurii contur.

Un contur abia sângerând.

Cu petale puțin sângerii!

Înăuntu-s esențe ce nu pot s-ating.

Pe unde vi-i opiul - capsule de vis?

O, de-aș putea sângera sau dormi!

Or gura mea s-ar mărita c-o rană ca aceasta!

Licoarea voastră să se prelingă-n mine, prin cupa de cristal,

Să mă adoarmă, să m-amorțească.

Dar incoloră. Incoloră...

traducere - G. Cristea

Sylvia Plath - Biografie

 Sylvia Plath

(n. 27 octombrie 1932, Boston, Massachusetts, SUA – d. 11 februarie 1963, Londra, Anglia, Regatul Unit) a fost o poetă, romancieră și nuvelistă americană. Acesteia i se datorează avansarea poeziei de tip confesional și este cunoscută mai ales pentru două dintre colecțiile sale publicate, Colosul și alte poezii (1960) și Ariel (1965), precum și Clopotul de sticlă, un roman semi-autobiografic, publicat cu puțin timp înaintea de moartea sa, în 1963. Volumul „The Collected Poems” a fost publicat în 1981, incluzând multe poezii anterioare, nepublicate. Pentru această colecție, Plath a primit Premiul Pulitzer în poezie, în 1982, acest lucru făcând-o a patra persoană care primește această onoare postum.

Talentul literar al Sylviei s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vârsta de opt ani.

A absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude și a plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright unde, între 1955-1957 a urmat studiile la Newnham College. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, care era cu 2 ani mai mare decât ea, cu care s-a căsătorit în iunie 1956.

În vara anului 1953 se înscrie la o colaborare voluntară de patru săptămâni la revista de modă Mademoiselle din New York. La întoarcerea la mama sa, la Wellesley, Massachusetts, află că, în ciuda speranțelor care i se dăduseră, i-a fost refuzat un curs de vară la Harvard, condus de celebrul scriitor Frank O'Connor (1903 - 1966).

După o nouă consultație la dr. Ruth Beuschers, în 1958, se încheie pentru ea cariera pedagogică începută între timp în SUA, și Sylvia Plath se decide să urmeze o carieră de scriitoare liber profesionistă.

În anul 1981 a apărut volumul Collected Poems, iar în 1982, Sylvia Plath a primit, postum, Premiul Pulitzer pentru acest volum. În anul 2002 s-au început filmările pentru filmul artistic „Sylvia”, în regia lui Christine Jeffs, având în rolul principal pe Gwyneth Paltrow. Filmările au durat peste zece săptămâni, în Londra, Cornwall și Noua Zeelandă.

Cea mai faimoasă dintre lucrările lui Plath a fost, desigur, romanul ei The Bell Jar . Avea o natură semi-autobiografică, dar a inclus suficiente informații despre propria viață pe care mama ei a încercat - fără succes - să-i blocheze publicarea. În esență, romanul a compilat incidente din propria viață și i-a adăugat elemente fictive pentru a-i explora starea mentală și emoțională.

După publicarea cu succes a The Bell Jar , Plath a început să lucreze la un alt roman, intitulat Double Exposure . Înainte de moarte, ea ar fi scris aproximativ 130 de pagini. Cu toate acestea, după moartea ei, manuscrisul a dispărut, ultimul său loc cunoscut fiind raportat cândva în jurul anului 1970. Teoriile persistă cu privire la ceea ce i s-a întâmplat, indiferent dacă a fost distrus, ascuns sau pus în grija unei persoane sau instituții sau pur și simplu pierdut.

În deceniile de după moartea ei, au mai fost lansate câteva publicații ale operei lui Plath. Alte două volume de poezie, Copaci de iarnă  și  Trecerea apei , au fost lansate în 1971. Aceste volume includeau poezii publicate anterior, precum și nouă poezii nemaivăzute din versiunile anterioare ale Ariel . Zece ani mai târziu, în 1981, a fost publicat The Collected Poems , cu o introducere a lui Hughes și o serie de poezii care se întind de la eforturile sale timpurii din 1956 până la moartea sa din 1963. Plath a fost distins postum cu Premiul Pulitzer pentru poezie.

După moartea ei, au fost publicate și câteva scrisori și jurnale ale lui Plath. Mama ei a editat și a selectat câteva scrisori, publicate în 1975 sub numele Letters Home: Correspondence 1950–1963 . În 1982, unele dintre jurnalele ei pentru adulți au fost publicate ca  Jurnalele Sylvia Plath,  editată de Frances McCullough și cu Ted Hughes ca editor consultant. În acel an, jurnalele rămase au fost achiziționate de alma mater, Colegiul Smith, dar Hughes a cerut ca două dintre ele să fie sigilate până în 2013, aniversarea a 50 de ani de la moartea lui Plath.

Plath a suferit de depresie clinică cea mai mare parte a vieții ei și a fost tratată de mai multe ori cu terapie electroconvulsivă (ECT).

În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la mașina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un „refuz de a colabora” cu o lume pe care nu o putea accepta.

 

(date biografice principale preluate selectiv din wikipedia și alte surse de documentare personală)

Cadar Katalin

Sylvia Plath - Visare într-un lan de maci

 

Iubito, flori de mac au colorat pământul,

E roşie natura-n jurul lor şi este foc,

Se simte mai profund când fredonează vântul

Şi parcă mai plăcut e-al fluturilor joc.

Acum, apus și răsărit, acelaşi nume poartă,

E ca un vis feeric la tâmpla unei flori,

Iar ochii tăi îmi sunt cărarea către soartă

Ce sufletu-o străbate de mii și mii de ori.

E prea frumos, iubito, în câmpul plin cu maci,

Se simte-o armonie între suspin și dor

De parcă-ar creşte-n noi păduri fără copaci,

În timp ce prin poieni trec fluturii în zbor.

Şi te cuprind de mână şi te trăiesc în mine,

Vorbindu-ţi în neştire de macii ce-nfloresc,

E singura dovada că totul va fi bine,

Când te culeg din vis și tot în el te cresc.

 

(trad. din limba engleză de Elena Ciobanu)

Sylvia Plath - Dansurile nocturne

 

Un surâs s-a prelins în iarbă.

Irecuperabil !

Şi dansurile tale nocturne

Unde se vor pierde ? În matematici poate ?

Aceste pure salturi şi spirale

De-a pururi vor străbate

Prin noaptea lumii, nici eu nu voi rămâne

Cu totul golită de frumuseţi, de darul

Respiraţiei tale uşoare, sau de mireasma ierbii

Atinsă de somnul tău, înflorire de crini.

Carnea lor nu suportă nici o atingere.

Calele, cute de gheaţă-ale eu-lui,

Iar tigrul făcându-se fercheş

Pete şi o risipă de calde petale.

Sylvia Plath - Contuzie

 Roşul se-adună într-o singură pată.

Restul trupului e spălăcit

Ca o perlă.

În căuşul stâncii

Hăuri de valuri sorbind întărâtate,

O singură scobitură în jurul căreia se-nvârte întreaga mare.

Pecetea destinului

Cât o muscă

Se caţără de-a lungul zidului.

Inima se strânge,

Marea se retrage,

Oglinda se-ntunecă.

Sylvia Plath - Limită

Femeia-i intactă.

Fără viaţă

Trupul ei încă păstrează zâmbetul desăvârşirii,

Iluzia cea mare a vechiului imperativ grecesc.

Ieşind din volutele robei,

Despuiatele-i

Picioare par a spune:

Prea departe-am ajuns, asta-i tot.

Orice copil adormit pe veci se-ncovrigă, şarpe alb,

Pe fiecare mic

Ulcior cu lapte, acuma gol.

Iar ea a-mpăturit

Totul înapoi în trupul ei cum petalele

Sale trandafirul când grădina

Amorţeşte şi miresmele jertfei

Urcă din gingaşele gâtleje ale florii de lună.

Iar luna nu mai are de ce să fie-ntristată,

Stă holbată, cocoloş cu scufie.

E prea obişnuită cu astfel de lucruri.

Şi umbrele-i se târâie mai departe pârâind.

Sylvia Plath - Vânătaie

 

Locul se colorează dintr-o dată, purpuriu mat.

Restul trupului e palid.

Sidefiu ca o perlă.

Într-o scobitură din stâncă

Valurile-s aspirate iarăşi şi iarăşi,

Aven singuratic, osie a mării.

Doar cât o muscă,

Semnul dezastrului

Pe tăcute zidul străbate.

Sufletul se-ntunecă,

Marea se trage lin înapoi,

De doliu oglinzile se-ascund.

Sylvia Plath - Ariel

 

Lingoare-n întuneric.

Apoi revărsare de-azur inefabil

Dinspre-ndepărtate piscuri.

Leoaică a Domnului,

Cum ajungem aceeaşi fiinţă,

Încheietură de călcîie şi genunchi ! – Urmă

Trecătoare de cicatrice, soră

Cu arcuirea cafenie

A cefei pe care n-o pot zări,

Ochi întunecat

Ouă de peşte ca o scurgere neagră

Cârlige –

O-mbucătură de sânge negru şi dulce,

Umbre.

Şi altceva

Care mă remorchează-n eter –

Coapse, păr;

Scântei la călcâie şi tălpi.

Sylvia Plath - Pură

 Godiva, te dezpieliţez –

Mâini amorţite, moarte justeţi.

Iar acuma eu

Clăbuc de drojdie-n făină, licărire pe-ocean.

Plânsul copilului

Se frânge în zid.

Iar eu

Sunt săgeată.

Rouă ce se evaporă

Sinucigaşă, una şi-aceeaşi cu calea

Spre purpuriul

Ochi, căldare a dimineţii.