Dante Alighieri - din Vita Nuova

Aşa gentilă şi onestă-mi pare
stăpîna mea pe alţii cînd salută,
că limba, tremurînd, rămîne mută
şi nu cutează ochii s-o măsoare.

De-i lăudată, trece gînditoare,
smerit purtîndu-şi graţia-nnăscută;
şi pare că, din ceruri scoborîtă,
e pe pămînt minunii-ntruchipare.

Aşa desfată-a ochilor lumină,
că iscă-n piept o dulce fericire,
de ne-nţeles cuiva ce n-o încearcă;

iar de pe buze îi adie parcă
zefir suav, cu izuri de iubire,
ce lin şopteşte inimii: “Suspină!”.

Dante Alighieri - Atât de dulce şi de castă-apare

Atât de dulce şi de castă-apare
Stăpâna mea, când lumii se arată,
Că limba amuţeşte-nfiorată
Şi ochiul nu-ndrăzneşte s-o măsoare.

Veşmânt de blândă umilinţă are,
Deşi, în mers, se simte lăudată;
Pământului, minune-nvederată,
Din ceruri pare, lină să pogoare.

Privirile desfată şi alină,
Încât din ochi, dulceaţa-n suflet trece,
Şi n-o-nţelege cel ce n-o încearcă;

Un duh uşure de pe buze parcă
I se desprinde-n zbor şi se petrece
Spre inimă, spunându-i blând: Suspină.

Dante Alighieri - Plângeti amanti, când Zeul chiar a plâns

Plângeti, amanti, când Zeul chiar a plâns,
vãzând ce tânguiri îl întâmplarã.
Amor, aude doamne chemând strâns
milã, din ochi dând plângerea afarã.

Josnica moarte, într-o sfântã stare
a aruncat cruda ei stãruintã
si-a prãpãdit chiar lauda-n fiintã,
în nobilã femeie cinstitoare.

Laudã-i da Amor în al sãu cânt:
si l-am vãzut asa-n carne si oase,
deasupra moartei forme gratioase,

în lacrimi, si la cer priviri ducând
spre sufletul trãind acolo blând,
ce doamnã-a fost si chip voios purtase.

Dante Alighieri - Pe calea lui Amor, voi, cei umblati

Pe calea lui Amor, voi, cei umblati,
priviti-mã rãmasi pe loc,
durere ca a mea nu mai aflati;
primiti-mã-n auz, vã rog,
apoi închipuiti-vã aceea,
oricãrui chin sunt cãmara si cheia.

Amor, nu prin putina-mi bunãtate,
ci prin a sa noblete,
mã puse-n viatã de-asa suavitate,
încât în urma-mi se spunea în toate:
"Doamne, prin care demnitate
inima lui atât e-n frumusete?"

Azi am pierdut îndrãzneala întreagã
ce se urca din iubinda comoarã;
sunt fãrã ea în sãrãcie-amarã
atât, dacã vi-o spun, teama mã leagã.

Deci vrând sã fac precum acei
care-si ascund lipsa din rusine,
afarã mã arãt bucuros bine,
iar înãuntru, topiti plâng ochii mei.

Dante Alighieri - Oricãrui nobil suflet

Oricãrui nobil suflet iubitor
cãruia-i vin cu spusa-mi înainte,
sã-mi zicã de aceasta, ce-are-n minte,
salut întru stãpânul sãu, Amor.

Deja trecuse ceasul trei din taina
vremii ce-i datã stelei lucitoare,
când fãrã veste Zeul îmi apare,
de el de-mi amintesc m-apucã spaima.

Voios pãrea Amor tinând în mânã
inima-mi, iar în brate purta-n pânzã
de-altar, dormind, doamna-mi înfãsuratã.

Si o trezi, din inima-mi ce-ngânã
vãpãi, cu fricã o hrãni, ascunsã;
vãzui cã pleacã-n lacrimi deodatã.

Dante Alighieri - Josnicã moarte, milei cât duşmanã

Josnicã moarte, milei cât duşmanã,
durerii, anticã mamã,
judecatã a toate peste seamã,
inimii dând amãrãciunea hranã,
din care plec numai şi numai ranã,
sã te proscrie, limba ţipã-n vamã.

Şi dacã azi vreau sã-mi cerşeşti iertare
s-ar cãdea sã spun,
greşeala ta nedreaptã e, oricare,
nu pentru cã ascunsã e oricum,
ci pentru ca mânia sã-nfioare
pe cel hrãnind iubirea de acum.

Ai izgonit curtoazia din lume
şi ce era prin doamna mea onoare
în tinereţe râzãtoare
ai nimicit amoroasa minune.
Doar ceea ce e dar de preţ în ea,
descoperit sã vi se dea.
Cine nu-i vrednic pentru mântuire
sã nu spere nicicând sã-i fie însoţire.

Dante Alighieri - In multe gânduri merg vorbind de Zeu

în multe gânduri merg vorbind de Zeu:
neîncetat schimbarea lor mã cere,
unul mã vrea întru a lui putere;
cellalt smintire-mi spune cã-i mereu;
altul sperând, o mângâiere-mi poartã,
altul plângând îmi dã suspine multe;
de milã doar se înteleg sã-asculte,
cutremurarea-n inimã li-i poartã.

Nu stiu din care, adevãr sã iau,
as vrea sã spun, dar nu stiu ce, pe sleau:
astfel sunt amoroasã rãtãcire.

Sã mã-nteleg dacã as vrea cu toate,
ar fi sã chem pe doamna Pietate,
dusmanca-mi, scut sã mi se facã-n fire.

Dante Alighieri - Cu celelalte doamne tu glumind

Cu celelalte doamne tu glumind,
cum de se-ntâmplã nu gândesti, stãpânã,
cã fata mea o alta-n ea îngânã
când frumusetea ta o vãd venind.

Dacã ai sti, n-ar putea Pietate
sã tinã împotrivã-mi încercare,
Amor când lângã tine îmi apare,
mai îndrãznet, mai sigur e în toate,

si îmi rãneste gândurile-n fricã,
acela-i mort, acela-i dat afarã,
doar el spre tine ochii îsi ridicã;

de-aceea un alt chip fac sã-mi aparã,
dar nu fãrã sã-aud atunci preabine
vaietul izgonirilor din mine.

Dante Alighieri - Baladã, mergi sã-l regãsesti

Baladã, mergi sã-l regãsesti pe Zeu,
cu el te du doamnei înainte
si îngenuncherea mea si cântul meu,
stãpânul meu sã i le spunã-n minte.
Sã mergi, baladã, asa închinatã,
încât chiar fãrã sot, prin lumea toatã,
sã îndrãznesti sã te petreci,
dar dacã vrei ca sigurã sã fii,
gãseste-l pe Amor în veci,
nu-i bine fãrã el sã umbli cãtre ea;
acea femeie care printre vii
i-e dat sã te audã-asa,
e fatã de mine mâniatã.
Cu tine el dacã nu se aratã,
cu usurintã te va rusina.
Prin dulce sunet când tu esti cu el,
începe aceste cuvinte,
dupã ce vei culege mila ei:
"Doamnã, solie sunt în asa fel
celui ce mã trimite, si când vrei
binevoieste sã-l asculti prin glasul
meu. Amor
la frumusetea ta îi duce pasul,
si-i schimbã chipul dupã cum îi place:
deci dacã la alta sã se uite îl fãcu,
sã-l întelegi, dar inima-i încoace.
Doamnã, în duhul sãu esti numai tu
si te slujeste în fiecare gând:
devreme fu al tãu, nu rãtãci nicicând."
Si dacã nu te crede, pe Amor
sã-l ia la întrebãri, el ce mã stie:
iar la sfârsit, fã-i rugãciune vie,
sã-mi porunceascã printr-un crainic sã mor;
si va vedea vasal ce se supune.
Spune-i celui ce-i cheie de milã întru toate,
mai înainte de-a sfârsi îngenuncherea,
si el va sti sã-mi facã iar dreptate:
"Pentru favoarea suavei mele rime,
rãmâi aici cu ea; chibzuind spune
despre robul tãu precum îti vine;
si dacã-l iartã pentru rugãciune,
un chip frumos fã sã-i vesteascã pace."
Nobila mea baladã, când îti place,
mergi cãtre tinta glorificatã-n tine.

Dante Alighieri - Infernul’, Cântul al III-lea (fragment)

22 De-acolo bocet lung se desluşi,
ce răsuna-n văzduhul gol de stele,
încît şi mie plînsul mi-l stîrni. 25 Ciudate limbi, afurisenii grele,
amare plîngeri, scrîşnet de mînie,
suspin şi urlet, mîini plesnind a jele 28 se-nvîrtejeau în sumbră vălmăşie
prin pîcla grea, de-un fel la-nfăţişare
cu colbul ridicat de vijelie. 31 Simţind cum groaza-n creştet mă dogoare,
zisei: „Maestre, ce mă înfioară?
Au cine-s cei zdrobiţi de-ndurerare?“. 34 Iar el îmi zise: „Cei ajunşi să moară
nici răi fiind, nici vrednici vreodată,
îndură-aici această caznă-amară. 37 De-o seamă-s ei cu osîndita ceată
de îngeri care nu se răzvrătiră,
dar nici vreun zel n-avură pentru Tată. 40 I-alungă cel pe care nu-l slujiră,
iar iadul în adîncuri nu-i primeşte,
spre-a nu-i trufi pe cîţi mai rău greşiră“. 43 Ci eu: „Maestre, ce îi chinuieşte
de-i face-atît de jalnic să suspine?“.
Răspunse el: „Pe scurt, te lămureşte: 46 speranţă n-au ca moartea să-i aline
şi traiul orb aşa de greu i-apasă,
că-i pizmuiesc pe cîţi o duc mai bine. 49 Pe lume nimănui de ei nu-i pasă;
nici mila, nici dreptate nu li-s date;
dar cruţă-ţi mintea: uită-te şi-i lasă!“. 52 Ci eu, privind, văzui că-n cerc se zbate
o flamură, cu-asemenea iuţeală
de nu credeai că s-o opreşti se poate. 55 Şi-n urma ei atîta îmbulzeală
de ai fi zis că n-ar putea să-i ţie
nici coasa morţii dreaptă socoteală! 58 Ci tot privind, ştiuţi păreau să-mi fie
cîţiva, iar printre ei şi-acela care,
de laş ce-a fost, n-a stat la datorie. 61 Atunci prinsei deplină-ncredinţare
că dasem chiar de osîndita ceată
urîtă-n cer şi-n iad la fel de tare. 64 Ei, ce n-au dus o viaţă-adevărată,
în pielea goală se tîrau, mînaţi
de muşti şi viespi cu coada-nveninată. 67 Obrajii-n sînge le erau scăldaţi,
ce-amestecat cu lacrimi, la picioare
li se scurgea, sorbit de viermi spurcaţi. 70 Şi-apoi, cătînd cu ochii-n depărtare,
văzui, pe-un mal de rîu, mulţime deasă;
deci întrebai: „Maestre, cine-s oare, 73 fii bun şi spune-mi, cei ce se îndeasă
să-şi taie vad, cuprinşi de-atîta zor,
pe cît lumina să zăresc mă lasă?“. 76 El însă-mi zise: „Afla-vei rostul lor
îndată ce lîngă-Aheron vom face
popas, pe ţărmu-n veci tînguitor“. 79 Atunci, plecîndu-mi genele stîngace,
spre-a nu-l mîhni cu vorbe curioase,
pornii spre rîu, silindu-mă a tace. 82 Dar un moşneag cu cărunteţi stufoase
zori curînd în luntrea lui spre noi,
strigînd: „Vai vouă, duhuri păcătoase! 85 De-acum pierdut e cerul pentru voi:
am să vă trec pe celălalt hotar,
spre foc sau ger, în beznele de-apoi.

Dante Alighieri - Divina Comedie (fragment)

Eu cred într-unul Dumnezeu pe lume,
  ce-i  unul,veșnic și iubind rotește
  întregul cer în neclintitu-i nume.
Credința mea temeiuri își găsește
  și-n probe materiale ori spirituale,
  dar și-n cuvîntul ce din cer grăiește
prin Moise,prin profeți,prin osanale,
  prin Evanghelii și prin voi ce-ați scris
  cînd v-a sfințit credința vrerii sale.
Și cred în trei făpturi ce-n Paradis
  sînt una-n fapt și întreite atare,
  că se-mpreună-n "sînt" și-n" este" am zis.
De-această-n cer dumnezeiască stare
  de care spun ,în multe locuri,tată.
  Scripturile mă-ncredințară-aoare.
Mi-e crezul Început și totodată
  scînteia care-n pară se preface
  și arde-n mine ca o stea curată.

(Paradisul,Cîntul XXIV)
Fecioară, Maică-a Domnului și fiică,
  soroc nestrămutat al vrerii sfinte
  ce mai presus de ființe te ridică,
tu ești aceea ce umana ginte
  ai înălțat-o  astfel, că Ziditorul
  nu se sfii în lut să se-nveșminte;
în pîntecele tău se-aprinse dorul
  sub raza cui crescut-a  mîndra floare
  ce raiului i-mpodobește -ogorul.
Tu faclă ești de milă și-ndurare
  aci-ntre noi ,iar pe pămînt fîntînă
  de doruri și nădejdi izbăvitoare.
Atari puteri ți-s date-n cer ,stăpînă,
  că cine harul nu ți-l cere ție
  cu frânte-aripi  se prăbușe-n țărînă;
căci mila ta n-ajuntă-n vrăjmășie
  că doar celor care-o cer ; și nerugată
  adeseori într-ajutor se-mbie.
În tine-i sad milostivirea toată ,
  în tine-i măreția și putința
  și tot ce-n om bun și curat s-arată.
Acesta-aici, ce și-a purtat ființa
  prin iad, pe munte-n sus și rînd pe rînd
  văzut-a și osînda, și căința,
smerit te roagă-n inimă  și-n gînd
  să-i dai puteri ca spre Cerescul Tată
  să-nalțe tainic ochiul lui plăpînd.
Iar eu, ce pentru văzu-mi niciodată
  n-am ars ca pentru-al lui, mă rog de tine,
  cerșind să-mi fie ruga-ndestulată ,
să spulberi tu, cu rugile-ți senine,
  tenebrele ce-i sînt prin lut veșminte,
  e pur să guste din supremul Bine.


  (Paradisul,Cintul XXXIII)
  În românește de Eta Boeriu