Rafael Alberti - Galop (Galope)

Pământul, pământul, pământ spaniol
ce mare, ce veşted, ce sumbru, ce gol!
Galopă calule
albule-oşteanule
spre lună-n zbor!

La galop
la galopare
cu potop
să-i dăm în mare!

Inima zbuciumă, zdruncină-ncrâncenă
straşnice scrâşnete de fier turbat!
Galopă calule
tu armăsarule
preaînspumat!

La galop
la galopare
cu potop
să-i dăm în mare!

Nimenea, nimenea, în contra-ţi nimenea
că-i moartea nimenea în şaua ta!
Galopă calule
albule-oşteanule
galopă neamule
că-i ţara ta!

La galop
la galopare
cu potop
să-i dăm în mare!

(1938)


traducere de Paul Abucean

Rafael Alberti – Întoarcerea nestrămutatei poezii

O, frumoasă, puternică şi dulce poezie,
singurul meu belşug, la urma urmei,
care întotdeauna se-ntoarce!
Cum mă vei părăsi oare, cum am putut, odată,
să cuget, orb, că mă vei părăsi?

Tu eşti ceea ce mi-a rămas, ceea ce am avut,
fără să-mi dau seama, de când am răzbit la lumină.
Credincioasă la bine, credincioasă la greu,
cu mâna ta în vreme de pace,
cu mâna ta în vuietul trist
al sângelui şi al războiului.

Eu dormeam pe frunze, eu eram cel ce zburda
pe nisipurile verzi ale fluviilor,
în vârtejul moriştilor din turnuri zburând
cu sania prin zăpezile lunii.
Dar erau nevăzutele tale aripi,
era suflarea lor gingaşă care mă purta.

Cine, cu ochii tăi, a pipăit culorile,
cine pe culmi a molipsit văzduhul,
şi cine, în toiul dragostei, a pus în săgeata lui
un murmur de izvoare şi hulubi?

Apoi, groaza, viaţa de spaimă,
tinereţea arzând în sacrificiu.
Ce-ar fi fost fără tine ecoul, biata lui moarte,
fără nimbul neaşteptat de fulgere
cu care-l încununi şi-l luminezi?
O, soră întru adevăr, tovarăşă;
cu mine, surghiunită,
cu mine, cel lovit şi lăudat,
cu mine, prigonitul;
în şovăire: tare, singură,
în hotărâre: voioasă, însufleţitoare,
bună în ura cuvenită, bună
şi chiar fericită în melancolie!

Ce n-aş nădăjdui de la tine din ceea ce-mi lipseşte,
ce bucurie sau nelinişte? Spune-mi,
ce n-aş avea de primit de la tine care să nu fie
spre a mă mântui, înălţa, întări?
Mă vor ucide, poate, şi tu vei fi viaţa mea,
voi trăi mai mult ca niciodată,
şi tu nu-mi vei fi moartea.

Pentru că prin tine eu am fost, sunt, muzică,
ritm iute, cadenţă domoală, adiere
a trestiilor, cuvânt al mării, cântec
al greierilor simpli, populari.
Pentru că, prin tine, sunt tu, şi numai prin tine voi fi
ceea ce ai fost şi vei fi de-a pururi în timp.

Rafael Alberti - Măslinul

Cine sunt eu? Cine sunt?
Am mai mult de-o mie de ani.
M-am născut privind marea
printre pietrele roşii ale
acestei coline dulci.
Mi-au murit fraţii,
copiii, nepoţii...
Mi-au murit toţi urmaşii.
Eu singur am rămas.
Scorburi îmi macină trupul, îl crapă
dând la iveală pereţii subţiri despuiaţi,
prin care soarele se furişează, încălzindu-i,
iar vânturile mării intră, ies,
vuietul valurilor repetându-l.
Poate-am să mor,
bătrân, uitat de toţi, dar mi-e încă proaspătă
memoria, tânără şi verde.
Ce n-am văzut!
Întinsul mării, iată
se umple de corăbii... Cenuşii
şi albe umbre-ale deşertului ajung
pe coaste... Flamuri şi stindarde
c-o semilună soare-l umbresc.
E-năbuşit de tobe glasul mării.
Şi urcă sângele spre fructele-mi înalte,
şi lacrimi roşii picură din ramuri.

– Frumoasă creştină!
De dragoste mă usuc.
îmi las calul pentru tine,
îmi las armele de tot
şi războiu-l părăsesc.
Mă usuc de dragoste.
Frumoasă creştină!
Sete mi-e ca în deşert.
Dă-mi apa buzelor tale.
Mor de sete, mă usuc.
La umbra măslinului,
Mor de sete, mă usuc.
Mă usuc de dragoste.

Frumoasă creştină!
Hai cu mine-n satul meu
dincolo de-albastrul mării.
Îmi las armele de tot.
Mă usuc de dragoste.

O, căţea creştină!
Iataganul pe grumaz!
Pe măslin să-ţi şadă capul.
Trupul, jos, la rădăcină.
Sângele coboară-n mare.
Marea-l bea cu lăcomie.

Frumoasă creştină!
Mă usuc de bucurie.
De mâhnire mă usuc.
Mă usuc de dragoste.
Fructele mele-s viorii şi negre,
culoare tristă: sânge-nchegat.
Ce n-am văzut!
Război şi foamete,
şi plâns amar în noaptea prea umilă
la veşteda lumină-a uleiului călduţ.
Eram bogat, aveam, în faţa mării,
comoara grea. Şi mă gândeam că-s liber,
gândeam că ramurile mele
sunt ale vântului, doar ale lui...
Sunt ale tuturor şi nimănuia.
Aşa credeam, dar timpul lunecând...

– Nimeni nu mă vede-n noapte,
nimeni n-o să vadă.
Înaintea zorilor,
nimeni n-o să vadă.
În basma nişte măsline
ţi-oi aduce-n taină.
Căci măslinu-acela mare
am să-l scutur bine.
Dă-mi basma ta, o, mamă,
mă întorc în grabă.
Înaintea zorilor,
m-oi întoarce, mamă.

S-a auzit apoi o-mpuşcătură...
Şi-un prunc căzu, cu mâna-nsângerată...
Dar câte n-am văzut! Frumoase? Toate,
nu ştiu de ce, se terminau în lacrimi.
Şi fericit doar eu eram, şi vesel
şi veşnic viu în lămpile aprinse.
Şi paşnic numai eu în faţa mării
plină de morţi pe valurile-nalte.
Da, liniştit şedeam precum o velă
de sânul ei puternic aninată.
Şi gustul undelemnurilor mele
în lutul zvelt de amfore l-am strâns.
Sub soare, sfânt, mă binecuvântau,
în orice dimineaţă, oameni, păsări.
Iar turmele dormeau la umbra mea
în sunete de fluier împletite.
Dar, vai, nimic n-a dăinuit mai mult
de-o clipă. Precum marea şi pământul
se frământă-n furtuni necontenit,
şi veacuri lunecând, în ochii mei,
mai mult ca pacea, bătălii se mişcă.
Acuma pier. În braţele-mi uscate,
un ram în floare, doar, a mai rămas.
Cu el mă uit la ceruri. Ce se-ntâmplă?
Trosneşte-azurul, fulgeră prin spaţii
ciudate corpuri, către care aştrii
îşi aţintesc pupilele uimite.
Călătoreşte dragostea? Sau ura?
Călătoreşte foamea? Ori războiul?
Prietenia umblă prin văzduhuri?
Sau moartea e, sfârşitul omenirii?
Întoarcerea-n neant a nefiinţei?
Văzduhuri limpezi ale mării, brize,
spuneţi-mi voi! Mă zbat în agonie...
Şi clopote aud... Murmur de valuri...
Cânt eu sau valurile cântă oare?
Se face ziuă... Iată... Ziua urcă...
Asupra mea coboară zvon de aripi...
Mă sting ca un măslin fără de pată...
În ciocul lui un alb hulub îmi poartă
odată cu suflarea mea din urmă,
lumina verde-a ultimului ram. 

Rafael Alberti - Întoarcerea Dragostei La Pesajele In Care-a Trait

Noi credem, dragostea mea, ca peisajele-acelea
au stat pierdute în somn, ori au murit laolalta cu noi,
la vârsta si-n ziua în care ne fura salas;
noi credem ca arborii-si pierd memoria
si ca noptile trec, dând uitarii
ceea ce le facuse frumoase si vesnice, poate.
Dar e destul tremurul cel mai usor al unei frunze,
al unei stele brumate care respira,
pentru a ne afla la fel de voiosi ca atunci când locurile,
pline de noi, ne stapâneau laolalta.
Si iata ca te trezesti, alaturi de mine, dragostea mea,
printre tufisuri de coacaze si fragii ascunsi,
adapostita de inima tare-a padurii.
Iata si mângâierea umeda a picaturii de roua,
crengutele delicate ce-ti împrospateaza culcusul,
si spiridusii fericiti sa-ti puna podoabe în par,
si misterioasele veverite care fac sa ploua de sus,
deasupra somnului tau, verdele marunt al ramurisului.

O, frunza, fii fericita de-a pururi, sa nu stii ce-i toamna,
frunza ce mi-ai adus,
cu tremurul tau usor,
mireasma unei vârste luminoase, dar oarbe.
Si tu, stea mica, pierduta, care-mi deschizi
ferestrele tainice din cele mai tinere nopti ale mele,
învaluie-n razele tale
toate culcusurile care în zori ne-au adormit,
si biblioteca aceasta plina de luna,
si cartile alunecate încet,
si muntii care vegheaza afara si ne cânta pe noi.

Rafael Alberti - Intoarcerea Dragostei Pe Dunele Scaparatoare

O, întoarce-te, da, revino în diminetile-acelea
scaparatoare ale colinelor,
tu, goala, fierbinte-n singuratati de nisipuri,
ca un mare talaz de spuma trântit
de mâniosul soare, vesnic în zbucium.

O, da, revino, întoarce-te, cum erai atunci, întinsa,
cu parul tau blond, de înger, desfacut pe sân,
cu dulcile tale pante alunecând
spre cele mai unduite penumbre adânci.

O, sa fii tânar, tânar, tânar sa fii! O, nu pleca,
revino, revino, întoarce-te, vino la mine-n seara asta,
pe-aceste singuratece dune, unde talazuri taie conturul
coastelor tale adânci,
unde marea-n zbucium întinde picioarele ei azurii,
misca buze ce cânta,
si brate nocturne care ma-ncing si ma duc.