Femeia-i intactă.
Fără viaţă
Trupul ei încă păstrează zâmbetul desăvârşirii,
Iluzia cea mare a vechiului imperativ grecesc.
Ieşind din volutele robei,
Despuiatele-i
Picioare par a spune:
Prea departe-am ajuns, asta-i tot.
Orice copil adormit pe veci se-ncovrigă, şarpe alb,
Pe fiecare mic
Ulcior cu lapte, acuma gol.
Iar ea a-mpăturit
Totul înapoi în trupul ei cum petalele
Sale trandafirul când grădina
Amorţeşte şi miresmele jertfei
Urcă din gingaşele gâtleje ale florii de lună.
Iar luna nu mai are de ce să fie-ntristată,
Stă holbată, cocoloş cu scufie.
E prea obişnuită cu astfel de lucruri.
