Federico García Lorca - Oraş fără somn

Nu doarme nimeni în cer. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
Făpturile din lună iscodesc şi-şi veghează colibele.
Vor veni şopîrlele vii să muşte oamenii ce nu mai visează
şi cel ce fuge cu inima frîntă va-ntîlni la răspîntii
fantastul crocodil liniştit sub gingaşul protest al astrelor.

Nu doarme nimeni în lume. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
În cel mai îndepărtat cimitir e un mort
ce se vaită trei ani
că-n genunchi are-un sterp peisaj;
şi copilu-ngropat azi dimineaţă plîngea într-atît
încît au trebuit să cheme cîinii – să tacă.
Viaţa nu este vis. Alarmă! Alarmă! Alarmă!
Ne prăbuşim pe scări să-nfulecăm pămîntul umed
sau urcăm pe tăişul zăpezii cu corul daliilor moarte.
Dar nu e uitare, nici vis;
carne vie. Săruturile leagă gurile
într-un desiş de vene proaspete
şi pe-acela ce-l doare durerea-i, mereu o să-l doară,
şi pe cel ce se teme, pe umeri moartea-l va lua.
Într-o zi,
caii vor trăi în taverne
şi, furioase, furnicile
vor invada galbene ceruri ce se refugiază în ochii vacilor.
Într-o altă zi
vom vedea învierea fluturilor disecaţi
şi străbătînd acelaşi peisaj de bureţi cenuşii, şi vapoare tăcute,
vom vedea strălucindu-ne inelul şi trandafiri din limba noastră crescînd.
Alarmă! Alarmă! Alarmă!
Cei ce încă păstrează urme de ghiare şi de averse,
băiatul acela ce plînge că nu cunoaşte născocirea podului
sau mortul acela ce nu mai are decît capul şi un pantof,
trebuie duşi la zidul unde aşteaptă şopîrle şi şerpi,
unde aşteaptă dinţii ursului,
unde aşteaptă mumificata mînă-a copilului
şi se zbîrleşte pielea cămilei cu un violent fior albastru.
Nu doarme nimeni în cer. Nimeni. Nimeni.
Nu doarme nimeni.
Dar dacă-nchide ochii vreunul,
biciuiţi-l, fiii mei, biciuiţi-l !
Să fie o panoramă de ochi deschişi
şi amare răni aprinse.
Nu doarme nimeni în lume. Nimeni. nimeni.
Am mai spus-o.
Nu doarme nimeni.
Dar dacă cineva are noaptea tîmplele năpădite de muşchi,
deschideţi trapele să se vadă sub lună
cupele false, veninul şi craniul teatrelor.


Trad: Teodor Balş

Federico Garcia-Lorca - Prima şi ultima meditaţie

Vremea
are culoarea nopţii.
A unei nopţi liniştite.

Peste lunile uriaşe,
Eternitatea
e fixată pe douăsprezece.
Vremea a adormit
pentru totdeauna
în turnul său.
Ne înşală
toate ceasurile.

Vremea, de acum,
are orizonturi.

Federico Garcia-Lorca - A murit în zori

Noapte cu patru luni
şi un singur copac,
cu o singură umbră
şi o singură pasăre.

Caut în carnea mea
urmele buzelor tale.
Izvorul sărută vântul
fără să-l atingă.

Port acel NU ce mi-ai dat,
în podul palmei,
ca o lămâie de ceară aproape albă.

Noapte cu patru luni
şi un singur copac.
În vârful unui ac
stă dragostea mea, rotindu-se.

Federico Garcia Lorca - Moarte (Muerte)

Ce sforţare!
Ce sforţare, a calului de a fi câne!
Ce sforţare, a cânelui de a fi rândunea!
Ce sforţare, a rândunelei de a fi albină!
Ce sforţare, a albinei de a fi cal!
Şi calul,
ce săgeată ascuţită stoarce din roză!
ce roză gri înalţă din buza sa!
Şi roza,
ce turmă de lumini şi scheunări
leagă în zahărul viu al trunchiului său!
Şi zahărul,
ce pumnăluţi visează treaz!
Şi pumnăluţii,
ce lună fără stauluri, întruna caută,
goi-goluţi, piele eternă şi roşeaţă!
Şi eu, pe streşini,
ce seraf de flame caut şi sunt!
Însă arcul de gips,
ce mare, ce invizibil, ce nud!
fără sforţare.

 

(1930)


traducere de Paul Abucean

Federico Garcia Lorca - Adam (Adan) (Lui Pablo Neruda, înconjurat de fantasme)

Cu crengi însângerate, dureroase,
e Pomul azi. Lăuză, Eva geme.
Pe rana ei cristale-diademe
se-ntrezăresc, iar pe fereastră oase.

Şi raza ce de-acum o să se cheme
cu nume legendare, fabuloase,
tumultul vinelor deja uitase,
cu dor de măr. Adam, în astă vreme,

visează, pe-a argilei fierbinţeală,
un prunc ce galopează peste tină,
cu fălci zvâcnind pe faţa-i triumfală.

Dar alt Adam visează c-o să vină
o lună împietrită, stearpă, goală,
să ardă pruncuşorul de lumină.


sonet (1 decembrie 1929)


traducere de Paul Abucean

Federico Garcia Lorca - Poetul cere iubitului să-i scrie (El poeta pide a su amor que le escriba)

Tu, patimă străfundă, moarte vie,
am tot sperat scrisori că-mi vei trimite,
şi-ncep să cred, cu florile-ofilite,
că însumi îmi lipsesc de nu-mi eşti mie.

Ce-i moartea n-are vântul cum să ştie,
nici pietrele nu ştiu de-s adumbrite.
Iar luna lipsă n-are să palpite
în mierea sa vreo inimă pustie.

Dar sufăr. Zgâriai aceste vine
pe brâul tău de tigru-rândunică,
muşcai din crini şi înflorii în tine.

Cu vorbe deci demenţa mi-o ridică,
ori nopţii infinite şi senine
dă-i negrul dor ce sufletu-mi despică.


sonet (1935)


traducere de Paul Abucean

Federico Garcia Lorca - Vaca (Vaca)

Se-ntindea rănită vaca;
arbori şi pârâuri îi ascindeau prin coarne.
Iar botu-i sângera spre cer.

Botul său de albine
pe sub o barbă de prelinse bale.
Un urlet alb sculă-n picioare dimineaţa.

Vacile moarte şi cele vii,
roşeaţă de lumină ori miere de staul,
se văd cu lunecoase bale, se văd cu ochi întredeschişi.

Daţi ştire rădăcinilor
şi junelui ce-şi ascuţea hangerul
că-i gata vaca de a fi mâncată.

Sus e paloarea
de lumini şi jugulare.
În aer tremură copite: patru.

Daţi ştire lunii
şi-acestei nopţi de-ngălbenite pietre:
că dusu-s-a cea vacă de cenuşă.

Şi dusă-i cu-ale sale triste bale
prin ceruri doborât-înţepenite
unde beţivii merg să mânce moarte.

(1929)

traducere de Paul Abucean

Federico Garcia Lorca - Nocturna golului

 

I.

Ca să văd că totul s-a dus, ca să văd golurile şi veşmintele,
mănuşa ta de lună dă-mi-o,
cealaltă mănuşă a ta, pierdută-n iarbă,
dragostea mea!

Vântul poate să smulgă melcii
morţi pe plămânul elefantului
şi să spulbere viermii înţepeniţi
din mugurii de lumină sau mere.

Chipurile vâslesc nepăsătoare
pe sub larma măruntă a ierburilor
şi-i pieptul mic al broaştei în colţ
tulbure de inimă şi mandolină.

În marea piaţă pustie
mugea cap de bovină de curând retezat
şi dur cristal definitiv erau
formele căutând rotirea şarpelui.

Ca să văd că totul s-a dus
golul tău mut dă-mi, dragostea mea!
Nostalgie de-academie şi cer trist.
Ca să văd că totul s-a dus!

În tine, dragostea mea, în carnea ta,
ce linişte de trenuri răsturnate!
ce braţ de mumie-nflorit!
ce cer fără ieşire, iubito, ce cer!

E piatra în apă şi e glasul în briză
ţărmi de iubire ce scapă din trunchiul său sângerând.
De-ajuns e s-atingi pulsul dragostei noastre prezente
ca să crească flori peste ceilalţi copii.

Ca să văd că totul s-a dus.
Ca să văd golurile de nori şi fluvii.
Dă-mi mâinile tale de laur, iubire.
Ca să văd că totul s-a dus!

Goluri pure se rotesc prin mine, prin tine, în zori
păstrând urmele crengilor de sânge
şi câte-un profil de ghips liniştit ce desenează
o durere bruscă de lună-njunghiată.

Iată forme concrete ce-şi caută golul.
Câini înşelaţi şi mere muşcate.
Iată neliniştea, zbuciumul unei triste lumi fosile
ce nu-şi găseşte accentul întâiului său suspin.

Când caut în pat zvonurile firului,
dragostea mea, ai venit să-mi acoperi învelişul.
Golul unei furnici poate umple aerul,
dar tu gemi, fără ţintă, prin ochii mei.

Nu, prin ochii mei nu, acum îmi arăţi
patru râuri răsucite în braţul tău,
în dura baracă unde luna prizonieră
devorează un marinar în faţa copiilor.

Ca să văd că totul s-a dus,
dragoste de necucerit, dragoste ocolită!
Nu, nu-mi da golul tău,
al meu a şi-nceput să plutească în aer!
Vai ţie, vai mie, vai brizei!
Ca să văd că totul s-a dus!

II.

Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal,
coamă de cenuşă. Piaţă pură şi repetată.

Eu.
Golul meu străpuns cu subţiori sfâşiate.
Pieliţă uscată de strugure neutru şi azbest de zori.

Întreaga lumină-a lumii încape-ntr-un ochi
Cântă cocoşul şi cântecul lui mai mult decât aripile-i dăinuie.

Eu.
Cu orbitor de albul gol al unui cal.
Înconjurat de spectatori cu furnici în cuvinte.

Eu.
În circul frigului fără profil mutilat
Prin capitelurile sparte ale obrajilor fără sânge.

Eu.
Golul meu fără tine, cetate, fără morţii tăi ce mănâncă.
Călare prin viaţa-mi definitiv ancorată.

Eu.
Nu există veac nou nici proaspătă lumină.
Doar un cal albastru şi un revărsat de ziuă.

Federico Garcia Lorca - Romanţa somnambulă (Romance sonámbulo)

Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt. Şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării
şi calul în munte, sus.
Ea cu umbra-n cingătoare
în balconul tău visează,
părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Pe sub luna mea ţigancă
lucrurile stau privind-o
şi ea nu le poate vede.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde.
Stele mari de promoroacă
vin cu peştele de umbră
ce deschide drum luminii.
Vântu-l freacă cu aspreala
ramurilor lor, smochinii
şi, motan viclean, zbârleşte
muntele agave acre.
Cine va veni? Pe unde?
Stană, în balcon rămasă
trupul verde, părul verde,
marea-amară ea visează.
Prietene, eu vreau să schimb
calul meu pa casa sa,
frâu-l dărui pe oglindă
şi cuţitul pe manta.
Din păşunile din Cabra
sângerând, acuma vin.
Tinere, dacă-aş putea
acest târg l-aş încheia.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Vreau, prietene, să mor
omeneşte-n pat la mine.
De oţel, ar fi mai bine,
cu cearşafuri de olandă.
Nu vezi rana despicată
de la piept la beregată ?
trei sute de roze negre
pe pieptaru-ţi alb dau floare.
Sângele ţi se prelinge
iscodind spre cingătoare.
Dară eu nu mai sunt eu,
casa mea nu mai e-a mea.
Lasă-mă să urc încalte
la balcoanele înalte,
lasă-mă să urc, mă lasă
pân’ la verzile balcoane.
La balcoanele de lună
unde apa-adânc răsună.
*
Şi cei doi se suie-acum
la înaltele balcoane.
Lăsând urmă şi de sânge
şi de lacrime pe drum.
Lampioanele de tablă
peste case tremurau.
O mie de tamburine
de cristal zorii răneau.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
verde vânt şi ramuri verzi.
Prietenii-amândoi suiră.
Vântul le lăsa în gură
gust de mentă şi de fiere,
şi un gust de busuioc.
Spune-mi und-i, frăţioare,
fata-ţi tristă, în ce loc?
Câte dăţi te-a aşteptat !
Câte dăţi te-o aştepta
părul negru, chipul proaspăt,
în balconul verde, oaspăt !
peste ochiul de fântână
mi se legăna ţiganca.
Părul verde, verde faţa,
cu ochi de argint, ca gheaţa.
Peste apă ea atârnă
de un ţurţure de lună.
Noaptea se făcu intimă
ca o piaţă mică, mică.
Gărzile civile bete
poarta o izbeau cu sete.
Verde, cât de drag mi-eşti, verde,
Verde vânt şi ramuri verzi.
Barca peste valul mării.
Şi calul în munte, sus.

Federico Garcia Lorca - Chitara

Începe plânsul
chitarei.
Se sparg cupele arborilor
pline cu dimineaţă.
începe plânsul
chitarei.
E inutil
s-o faci să tacă.
Plânge monoton
cum plânge apa,
cum plânge vântul
peste zăpadă.
E cu neputinţă
s-o faci să tacă.
Plânge lucrurile
pierdute departe.
Nisipul din Sudul fierbinte
visând camelii albe.
Plânge sageata fără ţintă
amurgul fără zori
şi prima pasăre
moartă în ramuri.
O, chitară!
Inimă ranită
de cele cinci sabii.