Federico Garcia Lorca - Poetul cere iubitului să-i scrie (El poeta pide a su amor que le escriba)

Tu, patimă străfundă, moarte vie,
am tot sperat scrisori că-mi vei trimite,
şi-ncep să cred, cu florile-ofilite,
că însumi îmi lipsesc de nu-mi eşti mie.

Ce-i moartea n-are vântul cum să ştie,
nici pietrele nu ştiu de-s adumbrite.
Iar luna lipsă n-are să palpite
în mierea sa vreo inimă pustie.

Dar sufăr. Zgâriai aceste vine
pe brâul tău de tigru-rândunică,
muşcai din crini şi înflorii în tine.

Cu vorbe deci demenţa mi-o ridică,
ori nopţii infinite şi senine
dă-i negrul dor ce sufletu-mi despică.


sonet (1935)


traducere de Paul Abucean