Sain John Perse - Cânt la un echinox

Alaltăseară tuna, şi pe pământul cu morminte eu ascultam răsunând
acel răspuns către om, care-a fost scurt, şi n-a fost decât lărmuire.
Prietena, ploaia cerului a fost cu noi, noaptea lui Dumnezeu a fost vremea noastra rea,
şi iubirea, în orice loc, lua drumul izvoarelor.
ştiu, am văzut: viaţa ia drumul izvoarelor, fulgeru-şi strânge sculele-n carierele părăsite,
polenul galben al pinilor se-adună-n colţurile teraselor,
şi sământa lui Dumnezeu se duce-n mare să întâlnească pânzele mov ale planctonului.
Dumnezeu răzleţitul ne uneşte-n diversitate.
Doamne, Stăpân al gliei, iată ninge, şi cerul e făr-o rană, pământul făr-un samar:
pământ al lui Seth şi-al lui Saul, al lui Che Huang-ti şi-al lui Cheops.
Glasul oamenilor e în oameni, glasul bronzului în bronz, şi în lume undeva
unde cerul fu fără glas şi veacul nu avu pază,
un copil a venit pe lume - nu-i ştie nimeni rasa nici rangul,
şi geniul bate cu lovituri hotărâte în lobii unei frunţi pure.
Pământ, Muma noastra, nu-ţi pese de-această speţă: e veacul grăbit, şi e veacul mulţime, şi viaţa-şi urmează cursul.
Un cânt se înalţă-n noi care nu şi-a ştiut izvorul şi nu va avea vărsare în moarte:
echinox de un ceas între Pamânt şi om.


1971
Traducere Aurel Rău

Saint John Perse - Secetă

"Când seceta pe pământ va fi întins pielea ei de măgăriţă şi întărit lutul alb în jurul izvorului, sarea trandafirie a salinelor va vesti rosurile de sfârşit de imperii şi femela ameţită a tăunului, spectru cu ochi de fosfor, s-o năpusti, nimfomană, asupra corpurilor bărbaţilor dezbrăcaţi de pe plaje... Mocirlă a graiului, stacojie, destul cu-ngâmfarea ta!
Când seceta pe pământ îşi va fi pus temeliile, vom cunoaşte un timp mai bun la înfruntările omului: timp de veselie şi de trufie pentru marile ofensive ale spiritului. Pământul şi-a despuiat osânza şi ne lasă moştenire concizia sa. Să preluăm noi ştafeta. Recurgere la om şi mers liber! Secetă, o, favoare! cinstire şi lux pentru o elită! Zi-ne alegerea aleşilor tăi... Sistru-al luiDumnezeu, ne fii părtaş. Carnea ne fu aici mai aproape de os: carne de lăcustă sau de peşte zburător! Marea însăşi ne azvârle suveicile-i din os de sepie şi panglicile-i de alge ofilite: eclipsă şi lipsă în orice carne, o timp al marilor erezii!

Când seceta pe pământ îşi va fi-ntins arcul, îi vom fi struna scurtă şi vibrarea îndepărtată. Secetă, chemarea noastră şi prescurtarea noastră... «Şi eu, spune Chematul, am apucat în mâini armele: torţe ridicate la toate grotele, şi lumineze-se-n mine toată aria posibilului! Eu iau drept acord de bază acest strigăt îndepărtat al naşterii mele».Şi pământul foarte slăbit îşi striga foarte marele strigăt de văduvă batjocorită. Şi acesta a fost un lung strigăt de măcinare şi încordare. Iar pentru noi, timp de-a creşte şi de-a crea... Pe pământul ciudat, cu hotare de pustiu, unde fulgerul bate-n negru, duhul lui Dumnezeu şi-avea dogoarea de limpezime, şi pământul veninos se-nfierbânta ca un masiv de coral de tropice... Nu mai era culoare în lume decât acest galben de orpiment?"

Saint-John Perse - ELOGII

I

Cărnurile sfârâie în vânt, sosurile se-ngroaşă
şi fumul suie drumurile abrupt şi îl ajunge pe cel care mergea.
Atunci Visătorul cu obraji murdari
se smulge
dintr-un vechi vis brăzdat de asprimi, de vicleşug şi de străluciri,
şi ornat de sudori, spre mirosurile cărnii
coboară
ca o femeie care-şi târăşte: pânzeturi, văluri şi păr despletit.

(Traducerea: Aurel Rău)

Saint John Perse - Elogii - Imagini pentru Crusoe

Clopotele
Bătrân cu mâinile goale,
reîntors printre oameni, Crusoe!
plângeai, presupun, când din turlele Mănăstirii, ca un flux, răbufnea suspin de clopote pe Oraş...
O, Prădatule!
Plângeai dus cu gândul la brizanţi sub lună; la şuierări de ţărmuri mai departate; la muzici ciudate ce se nasc şi se sting sub aripa strânsă a nopţii,
asemeni cercurilor legate care sunt undele unui ghioc, cu prelungiri de vuiri sub mare...
Peretele
Colţul de zid e în faţă, spre a frânge cercul visului tău.
Dar imaginea dă un ţipăt.
Cu capul înspre urechea unui fotoliu slinos, încerci dinţii cu limba: gustul grăsimilor şi al sosurilor îţi pătrunde-n gingii.
şi visezi la nori albi peste insula ta, când verde aurora se limpezeste-n sânul apelor nepatrunse.
...E năduşeala de seve-n exil, sucul amar al plantelor cu silicve, acra vecinatate a cărnoşilor mango şi acida fericire a unei substanţe negre de prin păstăi.
E mierea roşcată a furnicilor în scorburile copacului mort.
E un gust de fruct verde, care-năcreşte zorii ce-i sorbi: aerul ca un lapte, greu de sarea alizeelor...
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului! Pânzele pure strălucesc, piaţa bisericii, nevăzuta, e semănată cu ierburi şi verzile desfătări ale ţărânii se piaptănă la veacul unei lungi zile...
Oraşul
Tabla le-mbracă acoperişul, sau poate ţigla unde moţăie muşchiul.
Răsuflarea li se scurge prin hornuri.
Grăsimi!
Miros de bărbaţi grăbiţi, ca de-un searbăd abator! Acre trupuri de femei sub fuste!
Oraş pe cer!
Grăsimi! răsuflări repetate, şi fumul unui neam prea suspect - căci oraşu-l încinge murdăria.
Peste lucarna magherniţei - peste pubelele ospiciului - peste izul de vin prost din cartierul marinarilor - peste fântâna ce suspină în curţile de poliţie - peste statuile sfărâmicioase şi peste câinii de pripas - peste copilul care fluieră, şi cerşetorul cu obrajii tremurând în adânciturile maxilarelor,
peste pisica bolnavă ce are trei încreţiri pe frunte,
seara cade, în fumul oamenilor...
- Oraşul prin fluviu se scurge spre mare ca un abces...
Crusoe! - astă-seară lângă Insula ta, cerul ce se apropie va aduce laudă mării, şi tăcerea va înmulţi strigarea astrelor singuratice.
Trage storurile; n-aprinde:
E seară peste Insula ta şi în necuprins, peste tot unde-n pace se rotunjeşte vasul fără cusur al mării; e seară de culoarea pleoapelor, pe drumurile ţesute cu cer şi mare.
Greu totul, vâscos şi sărat ca viaţa plasmelor.
Pasărea se leagănă în penele ei, sub un vis uleios; fructul găunos, asurzit de insecte, cade-n micile golfuri, ascultându-se.
Insula adoarme în ocol de ape vaste, spălată de curenţi calzi şi de tulburi lapţi, în dezmierdarea bogată a nămolurilor.
Sub manghierii ce-o răspândesc, peşti leneşi printre mâl au stârnit băşici cu capul lor turtit; iar alţii care sunt leneşi şi pătaţi ca nişte reptile, veghează. - Sunt mâlurile fecundate - Auzi cum clănţănesc vietăţile goale-n cochiliile lor - Zăreşti pe o fâşie de cer verde un fum grăbit care-i zborul încâlcit al ţânţarilor - Lăcuste sub frunze se cheamă blând - şi alte vietăţi blânde, atente la înserare, cântă un cânt mai pur ca veştirea ploii: e înghiţirea a doua perle ce le umfla gâtlejul galben...
Geamăt al apelor rotitoare şi luminoase!
Corole, guri de moaruri: doliul ce sparge şi înfloreşte! Sunt mari flori în mişcare şi la drum, flori în viată pe totdeauna, şi care nu vor conteni de a creşte prin lume...
O, culoarea brizelor în mers peste ape calme,
crengile palmierilor ce se clatină!
şi nici un latrat departat, trădând coliba; trădând coliba şi fumul serii şi cele trei pietre negre sub miros de ardei.
Dar liliecii destramă seara moale cu strigăte mici.
Bucurie! bucurie dezlegată-n înaltul cerului!
... Crusoe! eşti aici! şi faţa ta dăruită semnelor noptii, ca o palmă întinsă.
Vineri
Râsete-n soare,
ivoriu! sfioase îngenuncheri, mâinile-n lucrurile pământului...
Vineri! cum frunza era verde şi umbra-ţi noua, atât de lungi mâinile spre pământ, când, lânga omul taciturn, îti duceai în lumină şerpuirea al­bastră a membrelor!
- Acum ţi-a fost dată în dar o zdreanţă roşie. Bei uleiul din lampi şi vânezi prin cămara; adulmeci fustele grasei bucatarese duhnind a peşte; îţi răsfrângi în arama livrelei ochii, acum făţarnici, şi râsul, vicios.
Papagalul
E un altul.
Un marinar bâlbâit îl dăduse bătrânei care-l vându. Sta acolo pe palier lângă lucarna, unde bate în negru pâcla tulbure a zilei ca mâzga uliţelor.
Cu un dublu strigăt, noaptea, el te saluta, Crusoe, când urci din gropile curţii şi împingi uşa gangului şi ridici în mâini astrul precar al lămpii. Îşi întoarce capul spre a-şi întoarce privirea. Omule cu lampa! Ce vrei de la el?... Priveşti ochiul rotund sub polenul uscat al pleoapei; priveşti cercul de-al doilea, un inel de sevă moartă. şi pana bolnavă cade-n mustul de găinaţ.
O, mizerie! Lampa suflă şi pasărea dă un ţipăt.
Umbrela de Capră
E în mirosul de praf cenuşiu, într-un colţ al podului. E sub o masă cu trei picioare; e-ntre ladiţa cu nisip pentru pisica şi butoiul dogit, plin cu pene.
Arcul
Dinaintea şuieraturilor vetrei, zgribulit în şuba-nflorată, priveşti unduind înotătoarele blânde ale flăcării. - Dar un pocnet despică umbra cântătoare: e arcul, din cui, ce plesneşte. şi se deschide în lungul fibrei sale secrete, ca păstaia uscată în mâinile arborelui războinic.
Grăuntele
L-ai înfipt într-o oală, grăuntele purpuriu, rămas în straiul tău de capră. N-a încolţit.
Cartea
şi ce plâns atunci, la gura vetrei, într-o seară cu lungi ploi în mers către oraţ, îţi stârnea în piept naşterea obscură a graiului:
«...Dintr-un surghiun luminos - mai depărtat ca furtuna ce se roteşte - cum să păzesc, Doamne, căile tale?
...Nu-mi vei lăsa decât negurile serii - dupa ce, o atât de lungă zi, mă hrăniseşi cu sarea singurătăţii tale,
martor al tăcerilor tale, al umbrei tale şi al marilor tale zbucniri de glas?»
- Astfel te jeluiai, printre negurile serii.
Dar sub fereastra obscură, faţă-n faţă cu vechiul zid, când n-ai putut să învii tulburarea pierdută,
atunci, deschizând Cartea,
un deget uscat petreceai printre prorociri, apoi, cu privirea fixată-n larg, aşteptai secunda plecării, ridicarea înaltului vânt ce să te smulgă deodata, ca un taifun, despărţind norii-n faţa aşteptării ochilor tăi.


1904
Trad: Aurel Rău

Saint John Perse - Cronică

I

«Vârstă mare, iată-ne. Răcoare a serii pe înălţimi, vânt dinspre larg pe toate pragurile, şi frunţile noastre dezgolite pentru arene mai vaste...

Într-o seară de roşii şi lungi friguri când lăncile se apleacă, noi am văzut în Apus un cer mai roşu şi trandafiriu, de un trandafiriu de insecte ale ghiolurilor: seară de mare şi de înaltă orbită, când primele eliziuni ale zilei ne-au fost ca sfârşeli ale vorbirii.

Şi e o sfâşiere de măruntaie, de viscere, pe toată aria luminată a Veacului: albituri spălate în apele mume şi degetul omenesc preumblat, pe mai violetul şi verdele cerului, în rupturile însângerate ale visului – răni vii!

Un singur şi leneş nor limpede, cu o bruscă răsucire de-a latul cerului austral, îşi îndoaie pântecul alb de rechin cu aripioare de tul. Şi armăsarul roşu al serii nechează prin calcaruri. Şi visul ne este prin loc înalt. Urcare potrivită după urcarea astrelor, născute din mare

... Şi nu despre-aceeaşi mare visăm în această seară.

Oricât de înaltă ar fi priveliştea, o altă mare departe se ridică, ce ne urmează, în dreptul frunţii omului: foarte înalt morman şi strânsură de vârstă la zarea pământurilor, ca un zid de piatră la fruntea Asiei, şi foarte înalt prag în flăcări la zarea oamenilor de totdeauna, vii şi morţi laolaltă.

Capul sus, om al serii. Trandafirul mare al anilor se întoarce la fruntea-ţi senină. Copacul mare al cerului, ca un opal, se îmbracă în roşii coşenile, în Apus. Şi-n vâlvătaia unei seri cu gust de algă uscată, noi creştem, spre mai înalte transhumanţe, mari insule la mijlocul cerului hrănite cu ienupăr şi cu strugurii-ursului.

Friguri pe sus şi pat de jar. Legi de soţii pentru noapte pe toate culmile scăldate în aur!

II

Vârstă mare, tu minţeai: drum de jar, nu de scrumuri... Cu faţa arzând şi cu sufletul sus, spre care nechibzuinţă mai fugim? Timpul ce anul îl măsoară nu-i măsura zilelor noastre. Noi n-avem de-a face cu mai măruntul şi cu mai răul. Pentru noi, neastâmpărul ceresc, la vârtejul ultim...

Vârstă mare, iată-ne pe drumurile noastre fără margini. Plesnet de bici pe toate văile! Şi foarte lung ţipăt pe înălţimi! Şi acest mare vânt de aiurea în contra noastră, ce-l îndoaie pe om deasupra pietrei ca plugul peste ogor.Te vom urma, aripă a serii... Dilatare a ochiului în bazalturi şi marmori! Glasul omului e pe pământ, mâna omului e în piatră şi trage un vultur din noaptea lui.  Dar Dumnezeu tace în zi; şi patul nu ne-a fost tras în întindere şi durată.

O, Moarte gătită cu mănuşă de fildeş, în van ne-aţii potecile gheboşate de oase, căci drumul nostrum tinde mai departe. Armaşul cu oase înzorzonat, ce-l găzduim şi ne slujeşte pe simbrie, va dezerta în această seară la cotul drumului.

Şi rămâne încă de spus: trăim din dincolo de moarte şi chiar din moarte vom trăi. Caii au trecut, ce fugeau spre osuar, cu botul încă umed de salviile pământului. Şi rodia Cibelei cu sângele-i mai vopseşte gura femeilor noastre.

Regatul nostru-i de-alaltăseară, această mare strălucire a unui veac spre culmea lui; şi n-avem scaun de judecată, nici câmp de onoare, ci o întreagă desfăşurare de stofe pe povârnişuri, revărsând în lungi falduri aceste maldăre mari de lumină galbenă pe care Cerşetorii serii le adună de atât de departe ca mătăsuri de Imperiu şi mătase crudă de tribut. 

Ne-am săturat de deget de cretă sub ecuaţia fără dascăl... Şi voi, marii noştri Străbuni, în robele ţepene, ce coborâţi nemuritoarele trepte cu marile cărţi de piatră, noi am văzut cum buzele vi se mişcau în seninul serii: şi n-aţi rostit cuvântul ce înalţă sau ne urmează.

Lucină rătăcitoare pe ţărmuri pentru plinirea odrăslirilor femeii, sunt altfel de naşteri unde să-ţi duci lămpile!... Şi Dumnezeu orbul luceşte în sare şi-n piatra neagră, în granit şi-n obsidian. Şi roata se întoarce în mâinile noastre, ca în tamburul de piatră al aztecului.

III

Vârstă mare, venim de pe toate ţărmurile pământului. Ni-i rasa străveche, faţa fără de nume. Iar timpul ştie atâtea despre oamenii care am fost.

Am umblat singuratici pe drumuri depărtate; şi mări ne-au purtat, ce ne-au fost străine. Am cunoscut umbra şi spectru-i de jad. Am văzut focul ce ne umplea de spaimă caii. Şi cerul ţinu mânie în vasele noastre de fier.

Vârstă mare, iată-ne. Nu aveam grija trandafirilor şi acantei. Dar musonul Asiei bătea, până la paturile noastre de piele sau de palmier, laptele lui de spumă şi de var nestins. Foarte mari fluvii, născute la Apus, torceau de zor în mare chilul lor gras de mâl verde.

Şi pe cerul de roşu laterit unde aleargă cantaridele verzi, auzeam într-o seară sunând primii stropi de ploaie călduţă, printre zborul dumbrăvencilor albastre de Africa şi pogorârea marilor zboruri din Nord,care fac să trosnească ardezia unui mare Lac.

Călăreţi fără stăpân, prin alte locuri, îşi dădeau caii în schimbul corturilor noastre de pâslă. Am văzut trecând albina pitică a deşertului. Şi insectele roşii cu puncte negre se-mpreunau pe nisipul Insulelor. Hidra antică a nopţilor nu şi-a uscat sângele pentru noi la focul oraşelor.

Şi eram poate pe mare, în ziua aceea de eclipsă şi de primă ameţeală, când lupoaica neagră a cerului a muşcat în inimă vechiul astru al părinţilor noştri. Şi în abisul verde şi cenuşiu cu miresme de seminţe, şi de culoarea ochilor de prim-născuţi, ne-am scăldat goi – implorând ca tot acest bine să se termine în rău, şi tot acest rău în bine.

* 

Prădători, desigur! am fost; şi de la nici un stăpân ci de la noi înşine având scrisorile noastre de scutire – Atâtea sanctuare dezgropate şi atâtea doctrine redate zilei, precum femei cu şoldul descoperit!

Licitaţii pe cheiurile de mărgean negru, firme arse pe toate radele, şi inimile noastre în dimineaţă ca nişte rade străine...

O, tu ce ne duceai la întreg acel miez de suflet, soartă pribeagă pe ape, ne vei spune într-o seară pe pământ care mână ne îmbracă-n această haină aprinsă a legendei, şi din care adânc de hău pentru noi venispre bine, veni spre rău, întreagă această creştere de zori bătând în roşu, şi-această parte în noi cerească ce ne-a fost partea de întuneric?

Căci de multe ori ne-am născut, în întinderea nesfârşită a zilei. Şi ce-s aceste bucate, îmbiate petoate mesele, care mult ne-au părut suspecte în lipsa Gazdei? Noi trecem, şi, de nimeni creaţi, se cunoaşteoare specia spre care înaintăm? Ce ştim despre om, spectrul nostru, sub gluga-i de lână şi marea-i pâslă destrăin?

Astfel îi vezi în seară, în grelele burguri de corn unde sătenii îşi iau seminţele – fântânile secate şi-ntreaga piaţă de glod uscat însemnată de urmele despicate – străinii fără nume nici chip, sub largi boruri încovoiate, acostând pe sub streşini, lângă stâlpul de zid al porţii, marile fete ale gliei cu gust de umbră şide noapte ca vase de vin în umbră.

IV

Pribegi, o, Pământ, noi visam... 

Nu avem drepturi de feudă, nici moşii cu acareturi. N-am fost legatari, precum n-am şti să întocmim un legat. Cine, vreodată, ne-a ştiut vârsta şi numele omenesc? Şi cine, într-o zi, să vorbească de locul nostru de naştere? Eponim, strămoşul, şi faima-i, fără urmă. Faptele noastre trăiesc departe de noi, în livezile lor de fulgere. Şi nu ne avem rangul printre oamenii clipei.

Pribegi, ce ştim despre patul bunicii, blazonat cum era în pistruiatu-i lemn din Insule?...

Nu nespunea nimic vechiul gong de aramă din casele părinteşti. Nu ne spunea nimic paraclisul mamelor noastre (în lemn de jacarandă sau de chitră), nici antena de aur vibrând la fruntea negrelor slujitoare.

Noi nu eram în lemnul de preţ al spinetei sau al harpei; nici în gâtul de lebădă al marilor mobile lustruite, culoarea vinului de aromate. Şi nu eram nici în canelurile pilaştrilor, şi în onix, şi-n cizelurile bronzului, nici în geamurile cu arbori ale marilor dulapuri de cărţi, numai miere şi aur şi piele roşie deEmir,

Ci-n găoacea de uriaşă broască ţestoasă, încă greu duhnitoare, şi-n rufele slujitoarelor şi în ceara şelăriilor unde se pierde viespea; ah! în cremenea puştii învechite a negrului, şi-n universul de talaş crud al dulgherilor din porturi şi în ghibra velierei pe şantierul de familie; şi mai bine, în coca de mărgean alb, tăiată pentru terase, şi în dalajul alb şi negru al pardoselii din bucătării, şi-n nicovala fierarului de etrave, şi-n acel vârf de lanţ lucitor, sub furtună, corn lung ce-l înalţă greoaia vită neagră purtând pungă de piele...Alga fetidă de miez de noapte ne-a fost părtaşă sub grinzi.

V

Vârstă mare, iată-ne. Întâlnirea fixată, şi de mult timp, cu-această oră de mari înţelesuri.

Seara coboară, şi ne întoarce, cu capturile noastre de larg. Nici o dală de familie unde s-auzi pas deom. Nici o casă de oraş, nici o curte pavată în roze de piatră sub bolţile răsunând.

E vremea să ardem bătrânele noastre vase năpădite de alge. Crucea Sudului e deasupra Vămii;fregata-vultur a ajuns iar la insule; vulturul-harpie e prin junglă, cu maimuţa şi şarpele-vrăjitor . Şi estuarul stă imens sub povara cerului.

Vârstă mare, iată capturile noastre: zadarnice, iar mâinile noastre libere.

Drumul e străbătut şi încă nu e străbătut, lucrul e spus şi încă nu e spus. Şi ne întoarcem, grei de noapte, ştiind despre naştere şi moarte mai mult decât te învaţă visul omului. După trufie, iată faima, şi această limpezime a sufletului înflorind în spada mare şi albastră. În afara legendelor somnului toată această nemărginire a fiinţei şi această înmulţire a fiinţei, toată această sete de a fi şi toată această putere de a fi, ah! tot acest foarte mare suflu călător ce la paşii-I stârneşte, cu zbor de lungi falduri – foarte înalt profil în mers la pătratul uşilor noastre – trecerea cu paşimari a Fecioarei nocturne!

VI

...Cum cel ce, cu mâna pe coama calului, se gândeşte departe şi visează înalt: «Voi duce maideparte renumele casei mele» (şi câmpia la picioarele lui, în fumul serii, aşterne o ţarină întinsă şiunduioasă, ca nişte şpan, şi măsurând cu ochii vremea împădurită a drumului, el vede – şi aşa e – o întreagă privelişte de albastre depărtări şi egrete albe, şi pământul în tihnă păscându-şi bourii de legendă şi ienuperii),

Cum cel ce, cu mâna întinsă peste hârtiile şi titlurile sale de dobândire, măsoară o mare avuţie (şi intrarea în folosinţă nu-l mulţumeşte),

Noi extindem la-ntreg avutul deprinderea şi legile noastre.

*

Vârstă mare, tu domneşti...

Etajul e cel mai sus şi priveliştea, cea mai vastă, încât marea e peste tot – mare de dincolo de mare şi de dincolo de vis şi doică de ape mume: însăşi cea care am fost, şi din naştere, în orice scoică de mare...

Etiajul îşi spune taina în dreptul inimii omeneşti, şi-această taină nu-i taină.Şi Oceanul pământurilor, la cumpăna lui de ape, îşi scoate miile de arcuri de mango şi de arcane ca o vie în vis resfirată pe faţa apelor.

Şuieră mai încet, suflare din altă lume, în vegherile oamenilor de mare vârstă.  Plângerea nu ne mai e de moarte. Glia îşi dă sarea ei. Seara ne spune un cuvânt de Ghebru. Duhul apelor se poartă pedeasupra pământului, ca-n pustie un pescăruş. Şi nepătrunsul e-n zbor în dreptul tâmplelor noastre. Numai este cuvânt pentru noi să nu-l fi creat...

Vârstă mare, tu domneşti, şi tăcerea ţi-e multă. Şi visul e nesfârşit unde se spală visul. Şi Oceanul lucrurilor ne împresoară. Moartea e la hublou, dar drumul nostru nu e acolo. Şi iată-ne mai sus decât visează pe coralii Veacului – cântul nostru.

Oscilare a orei între lucruri egale – făcute sau nefăcute... Copacul îşi scrie foile în seninul serii:marele copac Şaman ce ne mai leagănă pruncia; sau celălalt, în pădure, ce nopţii se deschidea ridicândspre zeul său povara amplă şi măestrită a rozelor sale mari.

Vârstă mare, tu creşti! Retină deschisă spre arena cea mai vastă; şi sufletul, lacom de primejdie...Iată lucrul larg în Apus, şi răcoarea-i de prăpastie pe obrajii noştri.

Cei ce au fost la lucruri nu le spun scrumul, sfârşirea, ci această înaltă trăire în mers pe pământul morţilor... Şi pământul scoate zgomotul său de mare, în zări, peste corali, şi viaţa zgomotul ei de ruguri înflăcări pe culmi. Şi e ploaie de totdeauna, pe clar-obscurul apelor, de cenuşă măruntă şi de varuri moi, pemarile adâncuri mătăsoase ale abisului fără somn.

Odinioară, oameni de ţări înalte, cu obrajii pictaţi cu ocru pe platourile de lut, ne-au dansat fărăgesturi dans nemişcat de vultur. Aici, astă-seară, şi faţă cu Apusul, mimând îmblăciul ori varga vintrelei, ajunge să-ncrucişezi braţele ca să poţi măsura cu cotul mărimea acestui an: dans nemişcat al vârstei pe deschiderea aripii.

Sau şezând, şi cu mâna pe pământ, precum mâna păstorului, prin cimbru, la toate frunţile acelea cucuiate, de piatră albă, atingem noi înşine întreg acest alb de migdală şi de coprah al pietrei de la creste: blândeţe de spat şi de fluor, şi luciu frumos al gnaisului între şisturi laminate... 

Nemuritor pelinul pe care îl striveşte palma noastră.

VII

Şi strângând în sfârşit pulpana unei pănuri mai largi, noi adunăm de sus tot acest fapt pământesc.

În urmă, pe acolo, la versantul anului, întreg pământul, cu falduri drepte, şi tras din toate părţile ca o sarică largă, de păstor, închisă până sub bărbie...

(Va trebui – cum Oceanul de lacrimi ne împresoară – să ne acoperim cu ea fruntea şi obrajii, cum face, pe capul cel mai de sus, omul de mare vis sub furtună vârându-şi capul într-un vas spre-a sta devorbă cu Zeul său?)...

Şi peste umăr, până la noi, auzim şiroirea necontenită a tot ce-i ieşit din apă.

E pământul, de peste tot, ţesându-şi lâna roşcată ca in de mare; şi umbletul prin fund de câmpii, alacestor mari umbre de albastru de Mai, care duc în tăcere transhumanţa cerului pe pământ...

Fără cusur, o, pământ, cronica ta la privirea Cenzorului! Suntem păstori ai viitorului şi nu neajunge lunga noapte devoniană să ne susţină lauda... Şi suntem, ah, suntem într-adevăr? – sau am fost noi vreodată – în toate-acestea?

*

...Şi toate-acestea ne-au fost spre bine, ne-au fost spre rău pământul mişcător în vârsta sa şi înînaltu-i grai – încreţiri în mers şi lunecări de straturi, desfrânări în Apus şi abateri fără sfârşit, şi pe apele-I stivuite ca praguri de estuare şi talaze lovind în ţărm, neoprita înaintare a buzei lui de lut...

O, chip încrestat al Pământului, un strigăt pentru tine se facă auzit, sositule ultim în laudele noastre! Iubirea îţi întăreşte toate boabele sălbatice, o, pământ mai încreţit ca şagrinul Maurilor! o,amintire în inima omului, din regatul pierdut! Cerul în Apus se încinge ca un Calif, pământul îşi spală viile în roşu de bauxită, şi omul se spală cu vin de noapte: dogarul în faţa hrubei, fierarul în faţa forjei şi cărăuşul înclinat peste jgheabul de piatrăal fântânilor.

Slavă fântânilor unde bem! Tăbăcăriile sunt loc de prinos şi câinii se umplu de sânge princiozvârtele căsăpiilor; dar pentru visul nopţilor noastre, cojitorii de plută au ivit un catarg mai bogat şimai grav, de o culoare de cap de maur....

O, amintire, ai grijă de trandafirii tăi de sare. Trandafirul mare al nopţii găzduieşte steaua pe sânul său ca un gândac aurit. În afara legendelor somnului, acest zălog al omului încărcat de sori!

Vârstă mare, tu lauzi. Femeile se ridică în câmpie şi merg cu paşi mari la arama roşie a existenţei.

Hoarda Veacurilor a trecut pe aici!

VIII

...Vârstă mare, iată-ne – şi paşii noştri de oameni spre ieşire. Ajunge cu strânsul, e timpul săvânturăm şi să cinstim, aria noastră.

Mâine, marile furtuni hrăpăreţe, şi fulgerul la lucru... Sceptrul cerului pogoară să-nsemne pământul cu slova lui. Înţelegerea e făcută.

Ah! şi o elită se ridică, de foarte mari copaci pe pământ, ca seminţie de mari suflete, şi care ne ţin în sfatul lor...

Şi străşnicia serii pogoară, cu dovada blândeţii ei, pe drumurile de piatră încinsă luminatede levănţică...

Fremătare atunci, pe cea mai înaltă tijă cleită cu ambră, a celei mai înalte foi jumătate desfăcută peşanţul ei de fildeş.

Şi faptele noastre se depărtează în livezile lor de fulgere...

Clădească alţii, printre şisturi şi lave. Ridice alţii marmorele-n oraş.Pentru noi de-acum cântă mai năprasnice isprăvi. Cale deschisă de-o mână nouă, şi focuri purtate din culme-n culme...

Şi acestea nu sunt cântece de ţesut, în iatac, nici cântece de veghe, zise cântece de Regină Ungară,la desfăcatul porumbului roşu pe tăişul ruginit al bătrânelor paloşe de familie. Ci cântec mai grav, şi de-o altă spadă, ca un cânt de slăvire şi de mare vârstă, şi cânt de Stăpân,singur seara, croindu-şi cărare în faţa vetrei – mândrie a sufletului în faţa sufletului şi mândrie de suflet sporind în sabia mare şi albastră.

Şi gândurile noastre se ridică de-acum în noapte ca oameni de mare cort, înaintea zilei, ce mergspre cerul roşu ducându-şi şaua pe umărul stâng. Iată locurile ce le lăsăm. Fructele pământului sunt sub zidurile noastre, apele cerului în cisternele noastre, şi marile râşniţe de porfir odihnesc pe nisip.

Prinosul, o, noapte, unde să-l ducem? şi lauda, cui s-o încredinţăm?... Noi ridicăm în vârful braţelor, pe talerul mâinilor, ca un cuib de aripioare în răsărire, această inimă-ntunecată a omului unde-afost lacomul, şi aprinsul, şi atâta iubire nedezvăluită

...Ascultă, o, noapte, pe sub bolţile singuratice şi prin curţile mănăstirilor pustii, printre ruinele sfinteşi printre roasele turnuri de termite, marele pas suveran al unui suflet fără bârlog,

Ca pe dalele de bronz unde ar da târcoale o fiară.

*

Vârstă mare, iată-ne. Măsoară inima omului.»

Presqu'île de Giens

Septembrie, 1959

Traducerea de Aurel Rău

Saint John Perse - Ploi

Pentru Katherine şi Francis Biddle I

Banyanul ploii pune stăpânire peste Oraş,
Un polipier grăbit suie la nunta-i de mărgean prin tot acest lapte de apă vie,
Şi Ideea goală ca un gladiator îşi piaptănă în grădinile poporului coama de fată.

Cântă, poem, la strigarea apelor iminenţa temei,
Cântă, poem, la retragerea apelor evadarea temei:
O înaltă destrăbălare în pântecul Fecioarelor profetice,

O încolţire de ovule de aur în noaptea roşcată a nămolurilor 
Şi patu-mi, o, fraudă! făcut la hotarul unui atare vis,
Acolo unde se-nfioară şi creşte şi începe să se rotească trandafirul obscen al poemului.

Domn cumplit al râsului meu, iată pământul fumegând cu un gust de vânat,
Sub apa virgină, argila văduvă, pământul spălat de paşii celor fără somn,
Şi, mirosit mai de aproape ca un vin, nu e oare adevărat că duce la pierderea memoriei?

Domn, Domn cumplit al râsului meu! iată cealaltă faţă a visului pe pământ,
Ca răspunsul înaltelor dune la etajările mării, iată, iată
Pământul la capăt de folosinţă, ora nouă în scutecele-i, şi inima-mi vizitată de o stranie vocală.


II

Doici prea suspecte, Slujitoare cu ochi adumbriţi de vârstă, o, Ploi prin care
Omul ciudat îşi ţine casta, ce îi vom spune în astă-seară celui ce-o lua înălţime din veghea noastră?
Pe ce nou culcuş, cărui cap îndărătnic, mai răpi-vom scânteia de nădejde?

Fără grai Andul pe casa mea, am în mine un prea puternic strigăt de aprobare, şi acesta e pentru voi, o, Ploi!
Voi duce în faţa voastră cauza mea: la vârful lăncilor voastre, cel mai sigur avut al meu!
Spuma la buzele poemului ca un lapte de corali!

Şi cea care dănţuie ca un psyl la intrarea frazelor mele,
Ideea, mai goală ca o sabie-n jocul facţiunilor,
Va să mă-nveţe ordinea şi măsura împotriva nerăbdării poemului.

Domn cumplit al râsului meu, păzeşte-mă de mărturisire, de primire şi de cântec.
Domn cumplit al râsului meu, şi e ocară la buzele aversei!
Şi câte tâlhării săvârşite sub cele mai mari migraţii ale noastre!

În noaptea senină a nămiezii, noi cutezăm mai mult de-o sugestie
 Nouă, despre esenţa fiinţei... O, fumuri deodată pe piatra vetrei!
Şi ploaia călduţă pe-acoperişurile noastre făcu bine stingându-ne lămpile din mâini.



III

Surori ale războinicilor din Asur au fost înaltele ploi în mers pe pământ:
Sub coif de pene şi strâns sumese, împintenate cu argint şi cristal,
Ca Didona călcând fildeşul la porţile Cartaginei,

Ca soţia lui Cortez, îmbătată de luturi şi pictată, între lungile-i plante apocrife...
Ele-aţâţau cu noapte azurul pe paturile armelor noastre,
Ele vor umple Aprilul în adâncul oglinzilor din odăi!

Şi eu nu pot să le uit tropotirea în pragul tinzilor de abluţie:
Războinice, o, războinice prin lance şi săgeată, răzbind până la noi!
Dansatoare, o, dansatoare prin dans şi prin farmec, la sol înmulţite!

Sunt arme cu droaia, sunt fete cu carul, o împărţire de steaguri la legiuni,
O ridicare de suliţi prin foburguri pentru cele mai noi popoare ale pământului – rupte mănunchiuri de fecioare dezmăţate,
O, grele snopuri nelegate! întinsa şi via recoltă răsturnată în braţele bărbăteşti!...

Şi Oraşul e de sticlă pe soclu-i de abanos, ştiinţa la gurile fântânilor,
Şi Străinul citeşte pe zidurile noastre enormele liste de preţuri fixe,
Şi răcoarea e-n zidurile noastre, unde la noapte Indiana va locui la colon.

IV

Rapoarte făcute Edilului; spovedanii la porţile noastre... Ucide-mă, fericire!
Un grai nou venind din toate părţile! o boare de respirare prin lume
Ca suflul însuşi al spiritului, ca lucrul însuşi rostit,

În însăşi fiinţa, esenţa sa; în însuşi izvorul, ivirea sa:
Ha! toată stropirea zeului salubru pe feţele noastre, şi-această briză în floare.
La firul de iarbă albăstrind, ce întrece şi cele mai depărtate dizidente!...

Doici prea suspecte, o, Semănătoare de spori, de seminţe şi de specii uşoare,
Din ce slăvi căzute ne trădaţi nouă căile,
Ca în urma furtunilor cele mai frumoase făpturi lapidate pe crucea aripilor?

La cine mergeaţi prin atâta depărtare, de să ne dea de visat până la pierderea vieţii?
Şi despre ce altă stare ne vorbiţi atât de stins până la pierderea memoriei?
Să faceţi trafic de lucruri sfinte printre noi, vă părăseaţi culcuşurile, o, Simoniace?

La schimbul proaspăt al stropilor de val, acolo unde cerul îşi coace gustul de firn şi porumbul-cucului,
Aveaţi întâlnire cu fulgerul lasciv, şi în albumul marilor zori sfâşiate,
Pe clarul pergament vărgat de-un amnar divin, ne veţi spune, o, Ploi! ce limbaj nou cerea pentru voi uriaşa uncială de foc verde.


V

Că apropierea vă fu plină de măreţie, noi ştiam, trăitori ai oraşelor, pe subţirea noastră zgură,
Dar visaserăm mai trufaşe confidenţe la cel dintâi suflu al aversei,
Şi voi ne redaţi, o, Ploi! stării noastre umane, cu acest gust de lut sub mască.
Prin mai nalte meleaguri căuta-vom amintire?... sau mai bine cântăm uitarea în bibliile de aur ale joaselor frunzişuri?...
Febrele noastre pictate la tulipierii visului, albeaţa pe ochi de iazuri şi piatra prăvălită pe gura puţurilor, iată nu frumoase teme de reluat,

Ca trandafiri ofiliţi în mâinile invalidului de război?... Stupul mai e în livadă, copilăria la furcile bătrânului copac, iar scara interzisă în frumoasele văduvii ale fulgerului...
Blândeţi de agavă, de aloes... fad anotimp al omului fără pată! E pământul istovit de arsurile spiritului.
Ploile verzi se piaptănă în oglinzile bancherilor. La rufăria călduţă a bocitoarelor s-o zvânta faţa zeilor-fete.

Şi idei noi le vin, pe masa lor, ziditorilor de Imperii. Un întreg popor mut se-nalţă-n frazele mele,la marile margini ale poemului.
Înălţaţi, înălţaţi, la capăt de capuri, catafalcurile Habsburgului, înaltele ruguri ale omului de război,înaltele stupării ale imposturii.
Vânturaţi, vânturaţi, la capăt de capuri, marile osuare din celălalt război, marile osuare ale omului alb, pe care fu clădită copilăria.

Şi se dezmeticească pe scaunul său de fier, omul pradă vedeniilor ce întărâtă popoarele. 
Nu vom isprăvi de a vedea prin largul mărilor târându-se fumul înaltelor fapte unde arde mocnit istoria,
Pe când în Mănăstiri şi în Leprozerii un parfum de termite şi de zmeuri albe face ca Prinţii care zac să se ridice pe rogojinile lor:
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi la oameni, şi iată că pământul îşi dă sufletul său de străin...»

VI

Un om atins de atâta singurătate, încât să meargă şi să atârne în sanctuare masca şi bastonul decomandant!
Eu mergeam cu buretele şi cu fierea la rănile unui copac bătrân împovărat de toate lanţurile pământului.
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi departe de oameni, şi iată că Ploile...»

Fugari fără mesaj, o, Mimi fără chip, voi duceaţi la fruntarii atât de frumoase semănături!
Pentru care frumoase focuri de ierburi la oameni vă veţi întoarce-ntr-o seară paşii, pentru care poveşti depănate
La foc de trandafiri în odăi, în odăile unde trăieşte sumbra floare a sexului?
Râvneaţi oare femeile şi fiicele noastre după gratiile visului lor?
(Sunt griji de mai vârstnice în colţuri tainice din odăi, sunt ritualuri pure, de-nchipuit pentru palpele insectelor...) 
N-aveţi ceva mai bun de făcut, printre fiii noştri, pândind amarul miros bărbătesc alharnaşamentelor de război? (ca un popor de Sfincşi, grei prin număr şi enigme, disputându-şi puterea în porţile aleşilor...)

O, Ploi prin care grânele sălbatice invadează Oraşul, şi şoselele se zbârlesc de arţăgoşi cactuşi,
Sub mii de paşi noi sunt mii de pietre noi de curând vizitate...
La galantarele răcorite de o panănevăzută vă faceţi socotelile, vânzători de diamante!
Şi omul dur între oameni, în mijlocul mulţimii, se surprinde visând la perişoral nisipurilor!...
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi fără blândeţe, şi iată că Ploile...»

(Viaţa urcă la furtuni pe aripa refuzului.)
Treceţi, Metiselor, şi ne lăsaţi la pânda noastră...
 Acela se adapă din divin a cărui mască este delut.
Pietrele spălate de semnele rutiere, frunzele spălate de semnele adoraţiei, te citim, în sfârşit, pământ purificat de cernelurile copistului...
Treceţi, şi ne lăsaţi la ale noastre mai vechi deprinderi.
Cuvântul meu meargă-mi înainte! şi vom
mai cânta un cânt al oamenilor pentru cine trece, un cânt al largului pentru cine veghează.



VII

«Ni-s fără de număr căile, şi lăcaşurile nesigure. Se-adapă acela din divin a cărui buză este de lut.
Voi, scăldătoarele morţilor în apele mume ale zorilor – şi e pământul încă-n spinii războiului – spălaţi,
dar, şi feţele celor vii; spălaţi, o, Ploi! faţa tristă a celor cruzi, faţa blândă a celor cruzi... căci strâmte lesunt căile, şi lăcaşurile nesigure.

Spălaţi, o, Ploi! un loc de piatră pentru puternici. La marile mese vor şedea, sub streaşina forţei lor,
cei pe care nu i-a ameţit vinul oamenilor, cei pe care nu i-a pângărit gustul lacrimilor nici al visului, cei ce
nu-şi au grija numelui în trâmbiţele de os... la marile mese vor şedea, sub streaşina forţei lor, în loc de 
piatră pentru puternici.

Spălaţi şovăiala şi prudenţa în mersul faptei, spălaţi şovăiala şi decenţa în câmpul văzului.
 Spălaţi,o, Ploi! albeaţa din ochii omului de bine, din ochii omului binegânditor; spălaţi albeaţa din ochii omului
de bun-gust, din ochii omului binecrescut; albeaţa omului de merit, albeaţa omului de talent; spălaţi solzul
din ochiul Maestrului şi-al Mecenei, din ochiul Dreptului şi-al Notabilului... din ochiul oamenilor făcuţi pentru prudenţă şi decenţă.

Spălaţi, spălaţi bunăvoinţa în inima marilor Mijlocitori, bunăcuviinţa pe fruntea marilor Educatori, şi petele graiului pe buzele publice.
 Spălaţi, o, Ploi, mâinile Judelui şi Armaşului, mâna moaşei şi mâna bătrânei ce scaldă morţii, mâinile linse de ologi şi de orbi, şi mâna plecată, spre fruntea oamenilor, visând
încă hăţuri şi bici... cu încuviinţarea marilor Mijlocitori şi Educatori.

Spălaţi, spălaţi istoria popoarelor pe marile table ale memoriei: marile anale oficiale, marile croniciale
Clerului, şi buletinele academice. Spălaţi bulele şi cartele, şi întâmpinările Stării a Treia; Convenţiile,
Pactele de alianţă şi marile acte federative; spălaţi, spălaţi, o, Ploi! pergamentele şi hrisoavele de culoarea pereţilor de azil şi leprozerii, culoarea fildeşului fosil şi a bătrânilor dinţi de catâri...

Spălaţi, spălaţi, o,Ploi! înaltele table ale memoriei.

O, Ploi! spălaţi în inima omului cele mai frumoase ziceri ale omului: cele mai frumoase sentenţe;cele mai frumoase secvenţe; frazele mai bine ticluite, paginile mai bine plăsmuite.
Spălaţi, spălaţi, îninima oamenilor, gustul lor de cantilene, de elegii; gustul lor de vilanele şi de rondeluri; marile lor fericiride exprimare;
 spălaţi sarea aticismului şi mierea eufuismului, spălaţi, spălaţi culcuşul visării şi litieraştiinţei: în inima omului fără opunere, în inima omului fără dezgust, spălaţi, spălaţi, o, Ploi! cele mai frumoase daruri ale omului... în inima oamenilor celor mai înzestraţi pentru marile opere ale minţii.»


VIII

...Banyanul ploii îşi pierde stăpânirea peste Oraş. În vântul cerului lucrul rătăcitor şi astfel
Că veni să trăiască printre noi!... Şi nu veţi tăgădui, dintr-o dată, că totul sfârşeşte în nimic.
Cine vrea să ştie ce se-alege din ploile în mers pe pământ, vie şi trăiască pe-acoperişul meu, printresemne şi preveşti.

Făgăduieli neţinute! Neslăbite semănături! Şi fumuri, ia uite, pe drumul oamenilor!
Vie fulgerul, ha! care ne părăseşte!... Şi vom conduce din nou până la porţile Oraşului
înaltele Ploi în convoi sub April, înaltele Ploi în convoi şi sub bici ca un Ordin al Flagelanţilor.

Ci iată-ne mai goi daţi acestui parfum de humus şi de smirnă unde pământul se trezeşte cu gust defecioară neagră....E pământul mai fraged în miez de ferigării, mijirea de mari fosile prin marne şiroitoare,Şi-n carnea zdrobită de durere, a trandafirilor, îndată ce furtuna s-a potolit, încă pământul cu gust de femeie făcută femeie.

...E Oraşul mai viu la lucirea a mii de săbii, zborul şoimilor peste marmori, cerul încă în talerele fântânilor,
Şi scroafa de aur la vârf de stelă prin pieţe goale.
 E încă splendoarea pridvoarelor de cinabru; vita neagră ferecată cu argint la cea mai joasă din porţile grădinilor;
E dorinţa încă-n pântecul văduvelor tinere, tinere văduve de războinici, ca mari urne sigilate adoua oară....
E răcoarea în iureş pe crestele limbajului, spuma încă la buzele poemului,

Şi omul încă presat de peste tot de gânduri noi, cedând la ridicarea de mari hule ale spiritului:«Frumosul cânt, frumosul cânt ce iată-l pe risipirea apelor...», şi poemul meu, o, Ploi! care nu a fost scris!


IX 

Noaptea sosită, obloanele lăsate, măsoară, ce, apa cerului în lumea de jos a crângurilor?
La vârfuri de lănci, ce-i mai cert din avutul meu!...

Şi totul egal, pe cântarul spiritului,Domn teribil al râsului meu, vei purta în astă-seară scandalul în loc mai înalt.


*

...Căci astfel sunt plăcerile tale, Doamne, în pragul sterp al poemului, unde râsul meu sperie păunii  verzi ai gloriei.

Savannah, 1943

Traducerea Aurel Rău

Saint John Perse- Poeme alese, Editura Univers, Bucureşti, 1983

Saint John Perse - Zăpezi

 Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger


I

Şi apoi veniră zăpezile, primele zăpezi ale absenţei, pe marile urzeli de real şi vis; şi toată suferinţa întoarsă oamenilor de memorie, fu o răcoare de rufe la tâmplele noastre. Şi aceasta era spre zori, sub sarea sură a zorilor, puţin înainte de ora şasea, ca-ntr-un liman de scăpare, loc de-ndurări şi har unde liber să laşi roiul de mari ode ale tăcerii.

Şi toată noaptea, fără ştirea noastră, sub această înaltă ispravă de condei, purtând foarte sus destrămări şi poveri de suflet, înaltele oraşe de piatră ponce forate de insecte luminoase n-au încetat să crească şi să se-ntreacă în uitarea greutăţii. Şi singuri aceia au avut cât de cât vestire, căror memoria li-i nesigură şi povestirea rătăcitoare. Partea minţii-n aceste lucruri însemnate, o ignorăm.

Nimeni n-a surprins, nimeni n-a cunoscut, pe cea mai înaltă frunte de piatră, întâiul contur al acestei ore mătăsoase, întâia atingere a lucrului acesta fragil şi prea uşor ca o vibrare de gene. Pe-nvelitorile de aramă şi pe avântări de oţel cromat, pe plăci de surd porţelan şi pe ţigla de sticlă groasă, pe racheta de marmură neagră şi pe pinteni de alb metal, nimeni n-a surprins, nimeni n-a pângărit acest abur de suflu la naşterea sa, ca prima înfiorare a unei lame dezgolite...

Ningea, şi noi iată vom spune minuni: zorile mute în fulgii lor, mare bufniţă fabuloasă, pradă suflărilor spiritului, îşi înfoiau făptura de dalie albă. Şi din toate părţile aveam miracol şi sărbătoare. Şi izbăvirea să fie pe faţa teraselor, unde Arhitectul, vara trecută, ne-a arătat ouă de piţigoi!

II

Ştiu că vapoare în pericol printre acest plancton palid scot mugetul lor de animale surde împotriva orbirii oamenilor şi zeilor; şi toată nevoia lumii cheamă pilotul în largul estuarelor.

 Ştiu că la căderile marilor fluvii se leagă ciudate alianţe-ntre cer şi apă; albe nunţi de fluturi de noapte, albe sărbători defrigane. Şi pe vastele gări afumate de zori ca nişte sere de palmieri, noaptea lăptoasă zămisleşte un praznic al vâscului.

Şi este şi sirena aceea dinspre uzine, puţin înaintea orei a şasea şi a schimbului de dimineaţă, acolosus, în ţinutul acela de foarte mari lacuri, unde şantierele luminate toată noaptea întind pe spalierul ceruluiun înalt sideral umbrar: mii de lămpi mângâiate de borangicurile zăpezii... Mari sidefuri în creştere, marisidefuri perfecte gândesc un răspuns în străfundul apelor? – o, lucruri sortite să renască, o, voi, doar răspuns!

Şi viziunea, în sfârşit, fără nici o fisură!... Ninge peste zeii de fontă şi-oţelării biciuite de scurte liturghii; pe zgură şi pe gunoaie şi pe iarbarambleurilor: ninge peste febra şi pe uneltele oamenilor – zăpadă mai fină ca sămânţa de coriandru în deşert, zăpadă mai proaspătă ca-n april primul lapte de fiare tinere... Ninge încolo spre vest, peste silozurişi ferme şi pe întinse câmpii fără istorie călărite de stâlpi; peste conture de oraşe în creştere şi pe cenuşamoartă unde au stat tabere; peste înaltele pământuri înţelenite, înveninate de acizi, şi peste hoardele de negri coniferi înţesaţide şoimi ţepoşi, ca trofee de război...

Ce spuneai, întinzător de capcane, cu mâinile slobode? Şi pe securea pionierului, ce blândeţe răscolitoare şi-a pus fruntea-n această noapte?... Ninge, în afara creştinătăţii, peste cei mai tineri spini şi peste fiarele cele mai noi. Soţie a lumii prezenţa mea!... Şi aiurea în lume unde tăcerea iluminează un vis de molift, tristeţea îşi scoate masca de slujnică.

III 

Nu a fost destul că atâtea mări, nu a fost destul că atâtea ţări ne-au răzleţit mersul anilor. Pe malul nou unde tragem, povară în creştere, năvodul drumurilor noastre, mai trebuia acest imn al zăpezii spre ane răpi urma paşilor...

 Pe căile celui mai întins pământ veţi lărgi oare sensul şi măsura anilor noştri, zăpezi risipitoare ale absenţei, zăpezi crude în inima femeilor unde slăbeşte aşteptarea?

Şi Cea la care cuget între toate femeile rasei mele, din adâncul vârstei ei mari îşi înalţă spreDumnezeul ei faţa de blândeţe. Şi harul ei ţine în mine un neam pur. «Ne lase pe amândoi la acest grai făr-de cuvinte cu care te-ai deprins, o, prezenţă, o, răbdare! Şi ca un mare Ave de graţie în paşii noştri cântă încet cântul foarte pur al rasei noastre. Şi-i atât de mult timp de când stă de veghe-n mine acest chin de blândeţe...

Doamnă de naltă stirpe îţi fu sufletul mut sub povara crucii tale; dar carne de biată femeie, bogată-n ani, fu inima-ţi vie de femeie, în toate femeile torturată...în inima frumoasei ţări captive unde vom da foc spinului, e mare păcat de femeile de orice vârstă cărora braţul bărbaţilor le-a lipsit.

 Şi cine te vaconduce, în această văduvie mai mare, la Bisericile-ţi subterane unde lampa e săracă, şi albina,dumnezeiască?...

Şi tot acest timp al tăcerii mele-n pământ străin, la rozele pale ale răsurii am văzut pălind slăbirea ochilor tăi. Şi singură aveai parte de-acest mutism în inima bărbatului ca o piatră neagră... Căci ni-s anii pământuri de feudă, fără stăpân, ci ca un mare Ave de graţie în paşii noştri ne urmează din depărtare un cânt de neam pur. Şi e atât de mult timp de când stă de veghe-n noi această spaimă de blândeţe... Ningea, în această noapte, în partea de lume unde-ţi înalţi a rugă mâinile?...

Aici e mult zornăit de lanţuri pe străzi, pe unde merg zoriţi oamenii la umbra lor. Şi nu se ştia să fie-n lume atâtea lanţuri pentru roţile care fug spre zi. Şi-i de asemeni mare larmă de lopeţi, pe la uşi, o, vigili!
 Negrii lucrând la drumuri merg pe aftele pământului, ca oameni de bir. O lampă supravieţuieşte cancerului nopţii. Şi-o pasăre de cenuşă viorie, ce-a fost de jar toată vara,luminează deodată criptele iernii, ca Pasărea Fazului în Ceasloavele din Anul o mie...

Soţie a lumii prezenţa mea, soţie a lumii aşteptarea mea! Ne mai încânte proaspăta suflare de minciună!...

Şi tristeţea oamenilor e în oameni, dar şi această forţă ce n-are nume, şi acest har, când şi când, la care trebuie c-au surâs.»

IV

Singur socotind, din înaltul acestei odăi de colţ pe care o împrejmuie un Ocean de zăpezi. – Oaspăt precar al clipei, om fără dovezi nici martori, voi desprinde patul meu scund ca o pirogă din golful ei?...
Cei ce cu fiecare zi poposesc mai departe de meleagul natal, cei ce cu fiecare zi îşi trag luntrea la alte maluri, ştiu mai bine cu fiecare zi cursul lucrurilor de necitit; şi urcând spre izvoare fluviile, printre aparenţele verzi, sunt deodată cuprinşi de acea vuire severă unde orice limbă îşi pierde armele.

Astfel omul aproape gol pe Oceanul zăpezilor, rupând deodată imensa libraţie, urmăreşte un plan singular unde cuvintele nu mai prind.

Soţie a lumii prezenţa mea, soţie a lumii prudenţa mea!... Şi dinspre apele prime întorcându-mă cu ziua, ca navigatorul, spre luna nouă, al cărei mers e greşit şi purtarea nesigură, iată că am planul de-a rătăci printre cele mai vechi straturi ale limbajului, printre cele mai înalte structuri fonetice: până la graiuri dintre cele mai depărtate, dintre cele mai întregi şi mai parcimonioase, ca vechile graiuri dravidiene fără forme aparte pentru „ieri" si pentru ,,mâine"...

Veniţi şi ne urmaţi, pe noi ce n-avem de spus cuvinte: noi urcăm această pură desfătare fără scriere unde curge antica frază umană; ne mişcăm printre clare eliziuni, printre urme de vechi prefixe cu iniţiala pierdută, şi devansând strălucitele lucrări de lingvistică, ne facem drum până la acele locuţiuni nemaiauzite, unde aspiraţia trece dincolo de vocale şi modulaţia suflului se propagă, în voia cutăror labiale semisonore, în căutare de pure terminaţii vocalice.


...Şi fu înspre ziuă, sub cel mai pur cuvânt, o ţară frumoasă, fără ură nici zgârcenie, un loc de har şi milostivire pentru suirea semnelor sigure ale spiritului; şi ca un mare
 Ave de mulţumire în paşii noştri,marile ronduri de albi trandafiri ai zăpezii jur-împrejur... Frăgezimi de umbele, de corimburi, frăgezimi defoiţă sub păstăi, ha! atâtea azimi încă la gura rătăcitorului!...

Ce nouă floră, în loc mai deschis, ne absolvă de floare şi de fruct? Ce suveică de os, în mâini de femei bătrâne, ce migdală de fildeş în mâini de tinere fete ne vor ţese învelitori mai răcoroase pentru arsura celor vii?...

Soţie a lumii răbdarea noastră, soţie a lumii aşteptarea noastră!...

Ah! întreg socul visului peste chiar faţa noastră! Ne mai încânte, o, lume!suflarea-ţi proaspătă, de minciună!... Pe acolo unde fluviile mai pot fi trecute, pe acolo unde zăpezile mai pot fi trecute, noi vom trece în astă-seară un suflet de netrecut...

 Şi dincolo sunt marile urzeli ale visului, şi acel bun fungibil unde omul îşi pune-n joc soarta...


*

De aici înainte această pagină unde nimic nu se mai înscrie.