Pentru Katherine şi Francis Biddle I
Banyanul ploii pune stăpânire peste Oraş,
Un polipier grăbit suie la nunta-i de mărgean prin tot acest lapte de apă vie,
Şi Ideea goală ca un gladiator îşi piaptănă în grădinile poporului coama de fată.
Cântă, poem, la strigarea apelor iminenţa temei,
Cântă, poem, la retragerea apelor evadarea temei:
O înaltă destrăbălare în pântecul Fecioarelor profetice,
O încolţire de ovule de aur în noaptea roşcată a nămolurilor
Şi patu-mi, o, fraudă! făcut la hotarul unui atare vis,
Acolo unde se-nfioară şi creşte şi începe să se rotească trandafirul obscen al poemului.
Domn cumplit al râsului meu, iată pământul fumegând cu un gust de vânat,
Sub apa virgină, argila văduvă, pământul spălat de paşii celor fără somn,
Şi, mirosit mai de aproape ca un vin, nu e oare adevărat că duce la pierderea memoriei?
Domn, Domn cumplit al râsului meu! iată cealaltă faţă a visului pe pământ,
Ca răspunsul înaltelor dune la etajările mării, iată, iată
Pământul la capăt de folosinţă, ora nouă în scutecele-i, şi inima-mi vizitată de o stranie vocală.
II
Doici prea suspecte, Slujitoare cu ochi adumbriţi de vârstă, o, Ploi prin care
Omul ciudat îşi ţine casta, ce îi vom spune în astă-seară celui ce-o lua înălţime din veghea noastră?
Pe ce nou culcuş, cărui cap îndărătnic, mai răpi-vom scânteia de nădejde?
Fără grai Andul pe casa mea, am în mine un prea puternic strigăt de aprobare, şi acesta e pentru voi, o, Ploi!
Voi duce în faţa voastră cauza mea: la vârful lăncilor voastre, cel mai sigur avut al meu!
Spuma la buzele poemului ca un lapte de corali!
Şi cea care dănţuie ca un psyl la intrarea frazelor mele,
Ideea, mai goală ca o sabie-n jocul facţiunilor,
Va să mă-nveţe ordinea şi măsura împotriva nerăbdării poemului.
Domn cumplit al râsului meu, păzeşte-mă de mărturisire, de primire şi de cântec.
Domn cumplit al râsului meu, şi e ocară la buzele aversei!
Şi câte tâlhării săvârşite sub cele mai mari migraţii ale noastre!
În noaptea senină a nămiezii, noi cutezăm mai mult de-o sugestie
Nouă, despre esenţa fiinţei... O, fumuri deodată pe piatra vetrei!
Şi ploaia călduţă pe-acoperişurile noastre făcu bine stingându-ne lămpile din mâini.
III
Surori ale războinicilor din Asur au fost înaltele ploi în mers pe pământ:
Sub coif de pene şi strâns sumese, împintenate cu argint şi cristal,
Ca Didona călcând fildeşul la porţile Cartaginei,
Ca soţia lui Cortez, îmbătată de luturi şi pictată, între lungile-i plante apocrife...
Ele-aţâţau cu noapte azurul pe paturile armelor noastre,
Ele vor umple Aprilul în adâncul oglinzilor din odăi!
Şi eu nu pot să le uit tropotirea în pragul tinzilor de abluţie:
Războinice, o, războinice prin lance şi săgeată, răzbind până la noi!
Dansatoare, o, dansatoare prin dans şi prin farmec, la sol înmulţite!
Sunt arme cu droaia, sunt fete cu carul, o împărţire de steaguri la legiuni,
O ridicare de suliţi prin foburguri pentru cele mai noi popoare ale pământului – rupte mănunchiuri de fecioare dezmăţate,
O, grele snopuri nelegate! întinsa şi via recoltă răsturnată în braţele bărbăteşti!...
Şi Oraşul e de sticlă pe soclu-i de abanos, ştiinţa la gurile fântânilor,
Şi Străinul citeşte pe zidurile noastre enormele liste de preţuri fixe,
Şi răcoarea e-n zidurile noastre, unde la noapte Indiana va locui la colon.
IV
Rapoarte făcute Edilului; spovedanii la porţile noastre... Ucide-mă, fericire!
Un grai nou venind din toate părţile! o boare de respirare prin lume
Ca suflul însuşi al spiritului, ca lucrul însuşi rostit,
În însăşi fiinţa, esenţa sa; în însuşi izvorul, ivirea sa:
Ha! toată stropirea zeului salubru pe feţele noastre, şi-această briză în floare.
La firul de iarbă albăstrind, ce întrece şi cele mai depărtate dizidente!...
Doici prea suspecte, o, Semănătoare de spori, de seminţe şi de specii uşoare,
Din ce slăvi căzute ne trădaţi nouă căile,
Ca în urma furtunilor cele mai frumoase făpturi lapidate pe crucea aripilor?
La cine mergeaţi prin atâta depărtare, de să ne dea de visat până la pierderea vieţii?
Şi despre ce altă stare ne vorbiţi atât de stins până la pierderea memoriei?
Să faceţi trafic de lucruri sfinte printre noi, vă părăseaţi culcuşurile, o, Simoniace?
La schimbul proaspăt al stropilor de val, acolo unde cerul îşi coace gustul de firn şi porumbul-cucului,
Aveaţi întâlnire cu fulgerul lasciv, şi în albumul marilor zori sfâşiate,
Pe clarul pergament vărgat de-un amnar divin, ne veţi spune, o, Ploi! ce limbaj nou cerea pentru voi uriaşa uncială de foc verde.
V
Că apropierea vă fu plină de măreţie, noi ştiam, trăitori ai oraşelor, pe subţirea noastră zgură,
Dar visaserăm mai trufaşe confidenţe la cel dintâi suflu al aversei,
Şi voi ne redaţi, o, Ploi! stării noastre umane, cu acest gust de lut sub mască.
Prin mai nalte meleaguri căuta-vom amintire?... sau mai bine cântăm uitarea în bibliile de aur ale joaselor frunzişuri?...
Febrele noastre pictate la tulipierii visului, albeaţa pe ochi de iazuri şi piatra prăvălită pe gura puţurilor, iată nu frumoase teme de reluat,
Ca trandafiri ofiliţi în mâinile invalidului de război?... Stupul mai e în livadă, copilăria la furcile bătrânului copac, iar scara interzisă în frumoasele văduvii ale fulgerului...
Blândeţi de agavă, de aloes... fad anotimp al omului fără pată! E pământul istovit de arsurile spiritului.
Ploile verzi se piaptănă în oglinzile bancherilor. La rufăria călduţă a bocitoarelor s-o zvânta faţa zeilor-fete.
Şi idei noi le vin, pe masa lor, ziditorilor de Imperii. Un întreg popor mut se-nalţă-n frazele mele,la marile margini ale poemului.
Înălţaţi, înălţaţi, la capăt de capuri, catafalcurile Habsburgului, înaltele ruguri ale omului de război,înaltele stupării ale imposturii.
Vânturaţi, vânturaţi, la capăt de capuri, marile osuare din celălalt război, marile osuare ale omului alb, pe care fu clădită copilăria.
Şi se dezmeticească pe scaunul său de fier, omul pradă vedeniilor ce întărâtă popoarele.
Nu vom isprăvi de a vedea prin largul mărilor târându-se fumul înaltelor fapte unde arde mocnit istoria,
Pe când în Mănăstiri şi în Leprozerii un parfum de termite şi de zmeuri albe face ca Prinţii care zac să se ridice pe rogojinile lor:
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi la oameni, şi iată că pământul îşi dă sufletul său de străin...»
VI
Un om atins de atâta singurătate, încât să meargă şi să atârne în sanctuare masca şi bastonul decomandant!
Eu mergeam cu buretele şi cu fierea la rănile unui copac bătrân împovărat de toate lanţurile pământului.
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi departe de oameni, şi iată că Ploile...»
Fugari fără mesaj, o, Mimi fără chip, voi duceaţi la fruntarii atât de frumoase semănături!
Pentru care frumoase focuri de ierburi la oameni vă veţi întoarce-ntr-o seară paşii, pentru care poveşti depănate
La foc de trandafiri în odăi, în odăile unde trăieşte sumbra floare a sexului?
Râvneaţi oare femeile şi fiicele noastre după gratiile visului lor?
(Sunt griji de mai vârstnice în colţuri tainice din odăi, sunt ritualuri pure, de-nchipuit pentru palpele insectelor...)
N-aveţi ceva mai bun de făcut, printre fiii noştri, pândind amarul miros bărbătesc alharnaşamentelor de război? (ca un popor de Sfincşi, grei prin număr şi enigme, disputându-şi puterea în porţile aleşilor...)
O, Ploi prin care grânele sălbatice invadează Oraşul, şi şoselele se zbârlesc de arţăgoşi cactuşi,
Sub mii de paşi noi sunt mii de pietre noi de curând vizitate...
La galantarele răcorite de o panănevăzută vă faceţi socotelile, vânzători de diamante!
Şi omul dur între oameni, în mijlocul mulţimii, se surprinde visând la perişoral nisipurilor!...
«Aveam, da, aveam acest gust de-a trăi fără blândeţe, şi iată că Ploile...»
(Viaţa urcă la furtuni pe aripa refuzului.)
Treceţi, Metiselor, şi ne lăsaţi la pânda noastră...
Acela se adapă din divin a cărui mască este delut.
Pietrele spălate de semnele rutiere, frunzele spălate de semnele adoraţiei, te citim, în sfârşit, pământ purificat de cernelurile copistului...
Treceţi, şi ne lăsaţi la ale noastre mai vechi deprinderi.
Cuvântul meu meargă-mi înainte! şi vom
mai cânta un cânt al oamenilor pentru cine trece, un cânt al largului pentru cine veghează.
VII
«Ni-s fără de număr căile, şi lăcaşurile nesigure. Se-adapă acela din divin a cărui buză este de lut.
Voi, scăldătoarele morţilor în apele mume ale zorilor – şi e pământul încă-n spinii războiului – spălaţi,
dar, şi feţele celor vii; spălaţi, o, Ploi! faţa tristă a celor cruzi, faţa blândă a celor cruzi... căci strâmte lesunt căile, şi lăcaşurile nesigure.
Spălaţi, o, Ploi! un loc de piatră pentru puternici. La marile mese vor şedea, sub streaşina forţei lor,
cei pe care nu i-a ameţit vinul oamenilor, cei pe care nu i-a pângărit gustul lacrimilor nici al visului, cei ce
nu-şi au grija numelui în trâmbiţele de os... la marile mese vor şedea, sub streaşina forţei lor, în loc de
piatră pentru puternici.
Spălaţi şovăiala şi prudenţa în mersul faptei, spălaţi şovăiala şi decenţa în câmpul văzului.
Spălaţi,o, Ploi! albeaţa din ochii omului de bine, din ochii omului binegânditor; spălaţi albeaţa din ochii omului
de bun-gust, din ochii omului binecrescut; albeaţa omului de merit, albeaţa omului de talent; spălaţi solzul
din ochiul Maestrului şi-al Mecenei, din ochiul Dreptului şi-al Notabilului... din ochiul oamenilor făcuţi pentru prudenţă şi decenţă.
Spălaţi, spălaţi bunăvoinţa în inima marilor Mijlocitori, bunăcuviinţa pe fruntea marilor Educatori, şi petele graiului pe buzele publice.
Spălaţi, o, Ploi, mâinile Judelui şi Armaşului, mâna moaşei şi mâna bătrânei ce scaldă morţii, mâinile linse de ologi şi de orbi, şi mâna plecată, spre fruntea oamenilor, visând
încă hăţuri şi bici... cu încuviinţarea marilor Mijlocitori şi Educatori.
Spălaţi, spălaţi istoria popoarelor pe marile table ale memoriei: marile anale oficiale, marile croniciale
Clerului, şi buletinele academice. Spălaţi bulele şi cartele, şi întâmpinările Stării a Treia; Convenţiile,
Pactele de alianţă şi marile acte federative; spălaţi, spălaţi, o, Ploi! pergamentele şi hrisoavele de culoarea pereţilor de azil şi leprozerii, culoarea fildeşului fosil şi a bătrânilor dinţi de catâri...
Spălaţi, spălaţi, o,Ploi! înaltele table ale memoriei.
O, Ploi! spălaţi în inima omului cele mai frumoase ziceri ale omului: cele mai frumoase sentenţe;cele mai frumoase secvenţe; frazele mai bine ticluite, paginile mai bine plăsmuite.
Spălaţi, spălaţi, îninima oamenilor, gustul lor de cantilene, de elegii; gustul lor de vilanele şi de rondeluri; marile lor fericiride exprimare;
spălaţi sarea aticismului şi mierea eufuismului, spălaţi, spălaţi culcuşul visării şi litieraştiinţei: în inima omului fără opunere, în inima omului fără dezgust, spălaţi, spălaţi, o, Ploi! cele mai frumoase daruri ale omului... în inima oamenilor celor mai înzestraţi pentru marile opere ale minţii.»
VIII
...Banyanul ploii îşi pierde stăpânirea peste Oraş. În vântul cerului lucrul rătăcitor şi astfel
Că veni să trăiască printre noi!... Şi nu veţi tăgădui, dintr-o dată, că totul sfârşeşte în nimic.
Cine vrea să ştie ce se-alege din ploile în mers pe pământ, vie şi trăiască pe-acoperişul meu, printresemne şi preveşti.
Făgăduieli neţinute! Neslăbite semănături! Şi fumuri, ia uite, pe drumul oamenilor!
Vie fulgerul, ha! care ne părăseşte!... Şi vom conduce din nou până la porţile Oraşului
înaltele Ploi în convoi sub April, înaltele Ploi în convoi şi sub bici ca un Ordin al Flagelanţilor.
Ci iată-ne mai goi daţi acestui parfum de humus şi de smirnă unde pământul se trezeşte cu gust defecioară neagră....E pământul mai fraged în miez de ferigării, mijirea de mari fosile prin marne şiroitoare,Şi-n carnea zdrobită de durere, a trandafirilor, îndată ce furtuna s-a potolit, încă pământul cu gust de femeie făcută femeie.
...E Oraşul mai viu la lucirea a mii de săbii, zborul şoimilor peste marmori, cerul încă în talerele fântânilor,
Şi scroafa de aur la vârf de stelă prin pieţe goale.
E încă splendoarea pridvoarelor de cinabru; vita neagră ferecată cu argint la cea mai joasă din porţile grădinilor;
E dorinţa încă-n pântecul văduvelor tinere, tinere văduve de războinici, ca mari urne sigilate adoua oară....
E răcoarea în iureş pe crestele limbajului, spuma încă la buzele poemului,
Şi omul încă presat de peste tot de gânduri noi, cedând la ridicarea de mari hule ale spiritului:«Frumosul cânt, frumosul cânt ce iată-l pe risipirea apelor...», şi poemul meu, o, Ploi! care nu a fost scris!
IX
Noaptea sosită, obloanele lăsate, măsoară, ce, apa cerului în lumea de jos a crângurilor?
La vârfuri de lănci, ce-i mai cert din avutul meu!...
Şi totul egal, pe cântarul spiritului,Domn teribil al râsului meu, vei purta în astă-seară scandalul în loc mai înalt.
*
...Căci astfel sunt plăcerile tale, Doamne, în pragul sterp al poemului, unde râsul meu sperie păunii verzi ai gloriei.
Savannah, 1943
Traducerea Aurel Rău
Saint John Perse- Poeme alese, Editura Univers, Bucureşti, 1983
