Saint John Perse - Exil

Lui Archibald MacLeish

I

Porţi deschise  înspre  nisipuri,  porţi  deschise  înspre   exil,

Cheile la oamenii farului, şi astrul tras pe roată pe piatra pragului:

Gazda mea, lasă-mi locuinţa ta de sticlă în nisipuri...

Vara de gips îşi ascute vârful lăncilor în rănile noastre,

Aleg un loc flagrant şi nul ca osuarul anotimpurilor,

Şi, pe toate ţărmurile acestei lumi, spiritul zeului fumegând îşi părăseşte aşternutul de amiantă.

Spasmele fulgerului sunt spre încântarea Prinţilor în Taurida.

II 

Nici unor maluri închinat,  nici unor pagini  încredinţat,  începutul pur al acestui cânt...

Alţii în temple cuprind cornul zugrăvit al altarelor:

Gloria mea-i pe nisipuri! gloria mea-i pe nisipuri!... 
Şi asta nu-nseamnă a rătăci, Peregrinule,

Cât a râvni ţărmul cel mai pustiu spre-a potrivi între sirtele exilului un mare poem născut din nimic, un mare poem făcut din nimic...

Şuieraţi, o, praştii, prin lume, cântaţi, o, ghiocuri, peste ape!

Am clădit pe abisul şi bura şi fumul nisipurilor.

 Mă voi culca în cisterne şi-n vasele adinei,

În orice locuri sterpe şi fade unde stăruie gustul măreţiei.

«...Mai puţine suflări linguşeau familia Iuliilor; mai puţine alianţe sprijineau marile caste preoţeşti.

Unde merg nisipurile la cântul lor merg Prinţii exilului,

Unde au fost încordatele pânze merge epava mai mătăsoasă ca un vis de lutier,

Unde au fost înaltele fapte de război albeşte falca de măgar,

Şi marea împrejur îşi rostogoleşte zgomotul de cranii peste prundişuri,

Şi că deşertăciune sunt toate pe lume, într-o seară, la marginea lumii,

ne  povestiră Legiunile vântului  în  nisipurile  exilului...»

Înţelepciune a spumei, o, molimi ale spiritului în scrâşnetul sării şi în laptele de var nestins!

O ştiinţă mi-e dată din caznele sufletului...
 Vântul ne povesteşte hrăpirile lui, vântul ne povesteşte greşelile lui!

Asemeni Călăreţului, cu frâul în pumni,  la intrarea deşertului,

Pândesc în arena cea mai vastă un semn dinspre ziua cea mai fastă.

Şi dimineaţa pentru noi îşi duce degetul de augur printre sfinte scripturi

Exilul nu-i de ieri! exilul nu-i de ieri!  
«O, vestigii, o, premise»,

Spune Străinul printre nisipuri, «orice lucru în lume îmi este nou...»

Şi naşterea propriului cântec nu-i e mai puţin străină.

III 

«...Totdeauna a fost acest vuiet, această splendoare totdeauna,

 

Şi ca o înaltă faptă de arme în mers prin lume, ca o numărătoare de popoare în exod, ca o fundare

de imperii prin tumult pretorian, ha! ca o umflare de buze la naşterea marilor Cărţi,

Acest mare lucru surd prin lume şi care creşte dintr-o dată ca o beţie...

 Totdeauna a fost acest vuiet, această măreţie totdeauna,

Acest lucru prin lume rătăcitor, această înaltă transă prin lume, şi pe toate ţărmurile acestei luniicu-acelaşi suflu rostită, acelaşi val rostind

O singură şi lungă frază  fără  cezură, în veci de neînţeles...

 Totdeauna a fost acest vuiet, această frenezie totdeauna,

Şi această înaltă zdrobire de valuri, la culmea turbării, la creasta dorinţei, cu acelaşi pescăruş în năpustirea sa, cu acelaşi pescăruş pe nesfârşirea sa, unind dintr-o zbatere stanţele exilului, şi pe toate ţărmurile acestei lumi, cu-acelaşi suflu rostită, aceeaşi plângere fără măsură

În urmărirea, pe nisipuri, a sufletului meu numid...»

Te cunosc, monstru! Iată-ne din nou faţă-n faţă. Reluăm această lungă dezbatere de unde o lăsarăm.

Şi poţi să-ţi împingi argumentele ca boturi  jos pe apă; nu-ţi voi lăsa nici pauză, nici răgaz.

Pe prea multe ţărmuri vizitate mi-au fost paşii spălaţi înaintea zilei, în prea multe culcuşuri părăsite îmi fu sufletul pradă cancerului tăcerii.

Ce mai vrei de la mine, o, suflu iniţial? 
Şi tu, ce mai crezi să smulgi buzelor mele vii,

O, forţa rătăcitoare în pragul meu, o, Cerşetoare în căile noastre şi pe urina Risipitorului?

Vântul ne povesteşte bătrâneţea sa, vântul ne povesteşte tinereţea sa... 

O, Prinţ, onorează-ţi exilul!

Şi deodată totul îmi e vigoare şi prezenţă, unde fumegă încă tema neantului.

«...Mai înalt, cu orice noapte, acest vuiet mut pe pragul meu, mai înaltă, cu orice noapte, această răscoală de secole sub ghiocuri,

Şi pe toate ţărmurile acestei lumi, un iamb mai sălbatic de hrănit din fiinţa mea!...

Atâta înălţime nu va putea întrece malul abrupt al pragului tău, o, Apucătorule de paloşe-n zori,

O, Mânuitorule de vulturi prin unghiurile lor, şi Hrănitor al fetelor celor mai aspre sub pana defier!

Orice lucru în răsărire se-nfiorează la răsăritul lumii, orice carne răsăritoare exultă la cele dintâifocuri ale zilei! 
Şi iată că se ridică un freamăt mai larg prin lume, ca o insurecţie a sufletului...

Vuiet, tu nu vei tăcea! câtă vreme încă n-am lepădat pe nisipuri orice urmă de supuşenie omenească. 
(Cine-mi mai ştie locul de obârşie?)»

IV

Ciudată fu noaptea când atâtea suflări se rătăciră la răspântiile odăilor.

Şi cine prin urmare înaintea zorilor rătăceşte la marginea lumii cu acest strigăt pentru mine?

Ce fată mare, alungată, se porni, cu foşniri de aripă, să viziteze alte praguri; ce fată mare, neiubită,

La ora când stelele schimbătoare schimbând cuvânt pentru oamenii exilului apun în nisipuri încăutarea unui loc pur?

Atotrătăcitor îi fu numele de curtezană, la preoţi, în grotele verzi ale Sibilelor, şi dimineaţa pe pragul nostru se pricepu să şteargă urmele de tălpi goale, printre sfinte scripturi...

Slujitoare, voi slujeaţi, şi în van, întindeaţi pânzele voastre reci în aşteptarea unui cuvânt pur.

Pe plângeri de fluierari s-au dus zorile plângătoare, se duc hyadele-nlăcrimate în căutarea unuicuvânt pur.

Şi pe ţărmurile străvechi îmi auzii strigat numele... 
Spiritul zeului fumega în cenuşa incestului.Şi când fu zvântată prin nisipuri substanţa palidă a zilei,

Frumoase crâmpeie de poveşti în derivă, pe pale de elice, în cerul plin de rătăciri şi rătăcitoare premise, au prins să vireze spre desfătarea scoliastului

Şi cine, acolo, se depărta pe aripa sa?

 Şi cine, azi-noapte, a mai luat pe buza mea de străin, împotriva voinţei  mele,  deprinderea ăstui cânt?

Răstoarnă, o, scrib, pe tăblia prundişului, cu celălalt capăt al stilului tău, ceara întipărită a unui van cuvânt.

Apele largului vor spăla, apele largului pe mesele noastre, cele mai frumoase din scrisurile anului.

Şi e ceasul, o, Cerşetoare, când pe faţa închisă a marilor oglinzi de piatră din peşteri,

Magu-ncălţat cu pâslă şi-nmănuşat cu mătase crudă şterge, cu largi căderi de mâneci, urmele semnelor ilicite ale nopţii.

Astfel merge orice carne la ciliciul sării, fructul de scrum al vegherilor noastre, trandafirul pitic al nisipurilor voastre, şi soţia nocturnă condusă înaintea zorilor...

Ah! totul van în vânturătoarea memoriei, ah! totul nebun la şuierăturile exilului: purul nautil al apelor libere, purul impuls al visărilor noastre,

Şi poemele nopţii repudiate înaintea zorilor, aripa fosilă căzută în cursa marilor vecernii de ambră galbenă...

Ah! şi să ardă, ah! şi să ardă, la marginea nisipurilor, toate aceste sfărmuri de pană, de unghie, de  bucle vopsite şi de pânze impure.

Şi poemele născute de ieri, ah! poemele născute într-o seară la furca fulgerului, ca o cenuşă în laptele femeilor, vagă  urmă...

Şi din tot ce-i înaripat, vouă fără folos, alcătuindu-mi un pur limbaj fără slujire, 
Iată că am planul unui mare poem delebil...

V

«...Cum cel ce se dezbracă la vederea mării, cum cel ce s-a sculat spre a cinsti prima briză de uscat (şi te uită, fruntea sub cască i s-a lărgit),

Cu mâinile mai goale ca-n ora când m-am născut, cu buza mai liberă şi urechea la coralii aceştia unde zace plângerea altor vremi,

Iată-mă redat ţărmului meu natal... 
Nu e istorie decât a sufletului, nu e fericire decât a sufletului.

Cu achena şi anofelul, cu paiul şi cu nisipul, cu lucrurile plăpânde între toate ori zadarnice, cu simplul lucru dat, lucrul simplu de sub priviri, simplu fapt de a fi aici, în scurgerea zilei...

Pe schelete de pasări pitice se depărtează copilăria acestei zile, în veşminte de insulă, şi încă mai 
uşoară decât copilăria pe oasele-i subţiri de pescăruş, de rândunică de mare, briza desfată apele fete înveşminte de solzi pentru insule....

O, pulberi, o, răşini! elitra purpurie a destinului într-o mare pironire a ochiului! şi-n arena fără
 sânge,  exilul şi cheile-i pure,  ziua traversată de un os verde ca un peşte al insulelor...

Amiaza cântă, o, tristeţe!... şi minunea e anunţată prin acest ţipăt: o, minune! şi nu e destul să râzi 
sub  lacrimi... 
Dar ce-i asta, oh!, ce vorbeşte din orice lucru şi deodată a încetat?»

Ştiu. Am văzut. Nimeni nu recunoaşte! – Şi ziua se-ngroaşă ca un lapte.

Plictisul îşi caută umbra în regatele din Arsace; şi tristeţea rătăcitoare îşi poartă gustul de laptele cucului prin lume, locul unde sunt păsările de pradă cade-n stranii părăginiri...

Îi placă înţeleptului să pândească naşterea schismelor!...Cerul e un Sahel unde merge azaleea în căutare de sări fosile. 

Nu doar un veac se întunecă la căderile istoriei.Şi soarele îşi îngroapă frumoşii lui sesterţi în nisipuri, la creşterea umbrelor unde se coc sentinţelede furtună.

O, forturi închise sub apa verde! o iarbă ilustră sub mări ne mai spună de exil... şi Poetul devine bănuitor 

Printre aceste foi de calcar, şi flori de-abis, mari pe socluri: dantelă cu masca morţii...

 

VI

«...Cel ce rătăceşte, la mijlocul nopţii, pe galeriile de piatră, să judece titlul unei frumoase comete; 
cel ce veghează între două războaie, la puritatea enormelor lentile de cristal;

cel ce s-a sculat înaintea zilei să cureţe fântânile, şi e sfârşitul marilor epidemii;

cel ce locuieşte în largul mării cu fiicele şi nurorile sale,

şi-a fost atâta cenuşă pe pământ...

Cel ce flatează demenţa în marile ospicii de cretă albastră, şi e duminică pe seară, în ora de mare orbire; cel ce suie spre orgile solitare, la intrarea armatelor;

cel ce visează o zi de stranii ocne, şi e puţin după-amiază, în ora de mare viduitate;

cel ce pe apă, sub vânt dinspre-o joasă insulă, e trezit de mireasma uscată a unui mic siminoc al nisipurilor;

 cel ce prin porturi veghează în braţe de femei de altă rasă, şi e un gust de vetivar în mirosul de subsuoară al nopţii joase, şi e puţin după miezul nopţii, în ora de mare opacitate; 
cel, în somn, ce răsuflă în ritm cu suflarea mării, şi-n răsturnările mareei îl vezi cum se întoarceîn aşternut ca un vas care schimbă funiile...

Cel ce pictează semne de ţărm pe fruntea celor mai înalte capuri,

cel ce marchează c-o albă cruce faţa recifelor;

cel ce spală cu var sărac marile cazemate de umbră la picioarele semafoarelor, şi e un loc de cinerarii şi de molozuri spre delectarea înţeleptului;

cel ce ia sălaş pentru sezonul ploilor, cu piloţii de larg şi de coastă, la paznicul unui templu mort de la capătul peninsulei (şi-i pe un pinten de piatră albăstrie ori pe înalta platformă de gresie roşie),

cel pe care-l înlănţuie, pe hărţi, circuitul ciclonilor; pentru care se luminează, în nopţile de iarnă, marile căi siderale; sau care în somn descifrează alte legi de transhumantă şi derivare;

cel ce caută la capăt de sondă argila roşie a marilor adâncuri spre-a modela faţa visului său; 
cel ce se îmbie, prin porturi, să regleze busolele în marina de agrement...

Cel ce merge pe pământ la întâlnirea cu marile locuri de iarbă; ce-n drumul său dă sfaturi de lecuirea unui foarte bătrân copac;

cel ce urcă în turnurile de fier, după furtună, ca să adulmece gustul de clătită arsă al focurilor de mărăcini în păduri;

 cel ce veghează, în locuri sterpe, la soarta marilor linii telegrafice; care ştie culcuşul şi zonele de ieşire ale marilor cabluri submarine; ce îngrijeşte sub oraş, printre canale şi osuare (şi-i chiar pe scoarţa descojită a pământului), aparatele cititoare de seisme...

Cel ce are-n seamă, pe timp de invazie, regimul apelor şi merge în vizită la marile bazine filtranteobosite de nunţile efemerelor;

 cel ce păzeşte pe timp de răscoală, în, dosul dantelăriei de aur verde, marile

sere fetide ale Grădinii Botanice; marile Oficii ale Monetăriilor, ale Longitudinilor 

şi ale Tutunului; şi Depozitul Farurilor, unde zac poveştile, lanternele;

cel ce-şi face rondul, pe timp de asediu, în marile săli unde se sfarmă, sub sticlă, panopliile de fasme, de fluturi; şi lampa şi-o duce la dulci jgheaburi de lapis, unde, sfărâmicioasă, ripsată cu aur, prinţesa de os coboară cursul veacurilor sub pletele-i de sisal;

 cel ce salvează de armate un foarte rar hibrid de măceş de Himalaia;

cel ce susţine cu banii săi, în marile crahuri financiare ale Statului, luxul tulbure al hergheliilor, al marilor grajduri de cărămidă roşcată sub foi, catrandafiri roşii sub guruitul furtunii, ca frumoase ginecee pline de prinţi păgâni, de amurg, de tămâie şi de substanţă .
bărbătească

Cel ce rânduieşte, pe timp de criză, paza uriaşelor pacheboturi sechestrate, la cotul unui fluviu deculoarea iodului, a mustului de grajd (şi sub limbul vitraliilor, în marile saloane acoperite cu uitare, e o lumină de agavă pentru veacuri şi în veci strajă pe mare);

cel ce hoinăreşte, cu oamenii de nimic, pe şantiere şi în calele părăsite de mulţime, după lansarea unei carcase de trei ani: cel ce-şi câştigă traiul din greerea corăbiilor; şi cel ce-ntr-o zi îşi găseşte parfumul sufletului în căptuşeala unei nave cu pânze;

cel de gardă la echinox, pe meterezele docurilor, pe lungul piepten sonor al înaltelor baraje de munte şi pemarile ecluze oceanice;

cel, dintr-odată, pentru care se revarsă incurabilă suflarea întregii lumi în duhnirea de mari silozuri şi antrepozite de mărfuri coloniale, acolo unde mirodenia şi grăuntele verde seumflă în lunile ploilor ca întreaga creaţie pe patul ei fad;

cel ce declară închiderea marilor congrese deorografie, de climatologie, şi e chiar vremea de-a vizita Arboretul şi Acvariul şi cartierul fetelor, şlefuitorii de pietre rare şi piaţa bisericii cu marii ei tremurători...

Cel ce deschide un cont la bancă pentru cercetările spiritului; cel ce intră-n arena creaţiei sale noi într-o foarte mare alarmă a fiinţei şi, de trei zile, nimeni decât buna lui mamă nu-i poate privi tăcerea, nimeni decât cea mai bătrână din slujitoare nu-i poate descuia odaia;

cel ce-şi duce la izvor calul fără ca elsă bea;

 cel ce visează, în şelarii, un parfum mai arzător ca al cerii;

 cel care, asemenea lui Baber, îmbracă mantia poetului, între două mari fapte de război, spre a cinsti frumuseţea unei terase;

cel ce cade-n visare la sfinţirea unei nave şi pe timpan sunt asemenea urcioare, ca urechi, înşirate pentru acustică;

cel ce ţine prin moştenire, pe teren de mână moartă, cea din urmă rezervaţie de bâtlani, cu frumoase lucrări de vânătoare, cu şoimărie;

cel ce ţine vânzare, în oraş, de cărţi foarte mari: almageste, portulane şi bestiare; 
ce se-ngrijeşte de accidente de fonetică, de alterările semnelor şi de marile eroziuni ale graiului; ce participă la marile dezbateri de semantică;

ce face vâlvă în matematica uzuală şi se complace în socotireatimpului pentru calendarul sărbătorilor schimbătoare (numărul de aur, indictele romane, epacta şi marile predici de peste an);

cel ce dă ierarhie marilor funcţii ale vorbirii; cel cărui i se arată, în foarte înalt loc, mari pietre şlefuite prin insistenţa flăcării...

Aceştia sunt prinţi ai exilului şi nu au ce face cu cântul meu.»

Străinule, pe orişice ţărm al acestei lumi, lipsit de audienţă ori martor, ridică la urechea Asfinţitului un ghioc fără memorie: 
Oaspăt precar la hotarul oraşelor noastre, tu nu vei trece deloc pragul Lloyds1-ilor, unde vorba ta n-are curs şi ţi-e aurul fără titlu...

«Voi locui numele meu», îţi fu răspunsul la chestionarele portului.

Şi pe masa zarafului n-ai de stârnit decât tulburare,

Ca marile monede de fier dezgropate de trăsnet.

VII

«...Sintaxă a fulgerului! o, pur limbaj de exil!

Departe e malul celălalt unde mesajul se-nluminează: 
Două frunţi de femei sub cenuşă, însemnate de-acelaşi deget; două aripi de femei la fereastră, stârnite de-acelaşi suflu...

Dormeai în această noapte, sub înaltul copac de fosfor, o, inimă în rugă prin lume, o, mamă a

Proscrisului, când în oglinzile odăii scris îi fu chipul?

Şi tu, mai zorită sub fulger, o, tu mai zorită să tresari pe celălalt mal al sufletului ei, soaţă a forţei sale şi slăbiciune a forţei sale, tu ce suflarea ţi-o întregeai cu suflarea ei,

Te vei mai aşeza pe patul său pustiu, în tresăririle sufletului tău de femeie?

Exilul nu-i de ieri! exilul nu-i de ieri!...

Urăşte, o, femeie, sub streaşină casei tale, un cântec de  pasăre din Barbaria...

Tu n-o să asculţi vijelia în depărtare înmulţindu-ne drumurile şi paşii fără ca strigătul tău de femeie, în noapte, să nu asalteze în cuibu-i pajura echivocă a fericirii!...»

...Taci, slăbiciune, şi tu, parfum de soţie în noapte ca migdala nopţii însăşi.

Pretutindeni  pribeagă pe ţărmuri, pretutindeni  pribeagă pe mări, taci, duioşie, şi prezenţă greaţă

cu aripi la înălţimea şeii mele.

Voi relua drumul meu de Numid, în lungul mării de ne-nstrăinat...

Nici o verbină pe buze, ci pe limbă, ca o sare, încă fermentul acesta al lumii vechi.

Silitra şi natronul sunt teme ale exilului.

Gândurile ne fug la faptă pe pârtii de oase.

Fulgerul îmi deschide vad de proiecte mai vaste.

Furtuna împinge în van bornele absenţei.Cei ce au fost să se-ncrucişeze în marile Indii atlantice, cei ce adulmecă ideea nouă în prospeţimile abisului, cei care suflă din cornuri la porţile viitorului

Ştiu că-n nisipurile exilului şuieră marile pasiuni ghemuite sub biciul fulgerului...

O, Risipitorul e sub sarea şi spuma de iunie! păstrează vie printre noi forţa ocultă a cântului tău!

Asemenea celui care spune trimisului, şi acesta îi e mesajul: «Ascundeţi faţa femeilor noastre;

ridicaţi fruntea fiilor noştri; şi consemnul e de-a spăla piatra pragurilor voastre...

Vă voi spune în şoaptă

izvoarele unde mâine vom căli o mânie pură.»

*
Şi e ceasul, o, Poete, să-ţi spui numele, obârşia, şi rasa...

Long  Beach  Island (New Jersey)1941

Trad: Aurel Rău

Saint John Perse, Poeme alese, Bucureşti, 1983, Editura Univers