Pentru Frangoise-Renee Saint-Leger
I
Şi apoi veniră zăpezile, primele zăpezi ale absenţei, pe marile urzeli de real şi vis; şi toată suferinţa întoarsă oamenilor de memorie, fu o răcoare de rufe la tâmplele noastre. Şi aceasta era spre zori, sub sarea sură a zorilor, puţin înainte de ora şasea, ca-ntr-un liman de scăpare, loc de-ndurări şi har unde liber să laşi roiul de mari ode ale tăcerii.
Şi toată noaptea, fără ştirea noastră, sub această înaltă ispravă de condei, purtând foarte sus destrămări şi poveri de suflet, înaltele oraşe de piatră ponce forate de insecte luminoase n-au încetat să crească şi să se-ntreacă în uitarea greutăţii. Şi singuri aceia au avut cât de cât vestire, căror memoria li-i nesigură şi povestirea rătăcitoare. Partea minţii-n aceste lucruri însemnate, o ignorăm.
Nimeni n-a surprins, nimeni n-a cunoscut, pe cea mai înaltă frunte de piatră, întâiul contur al acestei ore mătăsoase, întâia atingere a lucrului acesta fragil şi prea uşor ca o vibrare de gene. Pe-nvelitorile de aramă şi pe avântări de oţel cromat, pe plăci de surd porţelan şi pe ţigla de sticlă groasă, pe racheta de marmură neagră şi pe pinteni de alb metal, nimeni n-a surprins, nimeni n-a pângărit acest abur de suflu la naşterea sa, ca prima înfiorare a unei lame dezgolite...
Ningea, şi noi iată vom spune minuni: zorile mute în fulgii lor, mare bufniţă fabuloasă, pradă suflărilor spiritului, îşi înfoiau făptura de dalie albă. Şi din toate părţile aveam miracol şi sărbătoare. Şi izbăvirea să fie pe faţa teraselor, unde Arhitectul, vara trecută, ne-a arătat ouă de piţigoi!
II
Ştiu că vapoare în pericol printre acest plancton palid scot mugetul lor de animale surde împotriva orbirii oamenilor şi zeilor; şi toată nevoia lumii cheamă pilotul în largul estuarelor.
Ştiu că la căderile marilor fluvii se leagă ciudate alianţe-ntre cer şi apă; albe nunţi de fluturi de noapte, albe sărbători defrigane. Şi pe vastele gări afumate de zori ca nişte sere de palmieri, noaptea lăptoasă zămisleşte un praznic al vâscului.
Şi este şi sirena aceea dinspre uzine, puţin înaintea orei a şasea şi a schimbului de dimineaţă, acolosus, în ţinutul acela de foarte mari lacuri, unde şantierele luminate toată noaptea întind pe spalierul ceruluiun înalt sideral umbrar: mii de lămpi mângâiate de borangicurile zăpezii... Mari sidefuri în creştere, marisidefuri perfecte gândesc un răspuns în străfundul apelor? – o, lucruri sortite să renască, o, voi, doar răspuns!
Şi viziunea, în sfârşit, fără nici o fisură!... Ninge peste zeii de fontă şi-oţelării biciuite de scurte liturghii; pe zgură şi pe gunoaie şi pe iarbarambleurilor: ninge peste febra şi pe uneltele oamenilor – zăpadă mai fină ca sămânţa de coriandru în deşert, zăpadă mai proaspătă ca-n april primul lapte de fiare tinere... Ninge încolo spre vest, peste silozurişi ferme şi pe întinse câmpii fără istorie călărite de stâlpi; peste conture de oraşe în creştere şi pe cenuşamoartă unde au stat tabere; peste înaltele pământuri înţelenite, înveninate de acizi, şi peste hoardele de negri coniferi înţesaţide şoimi ţepoşi, ca trofee de război...
Ce spuneai, întinzător de capcane, cu mâinile slobode? Şi pe securea pionierului, ce blândeţe răscolitoare şi-a pus fruntea-n această noapte?... Ninge, în afara creştinătăţii, peste cei mai tineri spini şi peste fiarele cele mai noi. Soţie a lumii prezenţa mea!... Şi aiurea în lume unde tăcerea iluminează un vis de molift, tristeţea îşi scoate masca de slujnică.
III
Nu a fost destul că atâtea mări, nu a fost destul că atâtea ţări ne-au răzleţit mersul anilor. Pe malul nou unde tragem, povară în creştere, năvodul drumurilor noastre, mai trebuia acest imn al zăpezii spre ane răpi urma paşilor...
Pe căile celui mai întins pământ veţi lărgi oare sensul şi măsura anilor noştri, zăpezi risipitoare ale absenţei, zăpezi crude în inima femeilor unde slăbeşte aşteptarea?
Şi Cea la care cuget între toate femeile rasei mele, din adâncul vârstei ei mari îşi înalţă spreDumnezeul ei faţa de blândeţe. Şi harul ei ţine în mine un neam pur. «Ne lase pe amândoi la acest grai făr-de cuvinte cu care te-ai deprins, o, prezenţă, o, răbdare! Şi ca un mare Ave de graţie în paşii noştri cântă încet cântul foarte pur al rasei noastre. Şi-i atât de mult timp de când stă de veghe-n mine acest chin de blândeţe...
Doamnă de naltă stirpe îţi fu sufletul mut sub povara crucii tale; dar carne de biată femeie, bogată-n ani, fu inima-ţi vie de femeie, în toate femeile torturată...în inima frumoasei ţări captive unde vom da foc spinului, e mare păcat de femeile de orice vârstă cărora braţul bărbaţilor le-a lipsit.
Şi cine te vaconduce, în această văduvie mai mare, la Bisericile-ţi subterane unde lampa e săracă, şi albina,dumnezeiască?...
Şi tot acest timp al tăcerii mele-n pământ străin, la rozele pale ale răsurii am văzut pălind slăbirea ochilor tăi. Şi singură aveai parte de-acest mutism în inima bărbatului ca o piatră neagră... Căci ni-s anii pământuri de feudă, fără stăpân, ci ca un mare Ave de graţie în paşii noştri ne urmează din depărtare un cânt de neam pur. Şi e atât de mult timp de când stă de veghe-n noi această spaimă de blândeţe... Ningea, în această noapte, în partea de lume unde-ţi înalţi a rugă mâinile?...
Aici e mult zornăit de lanţuri pe străzi, pe unde merg zoriţi oamenii la umbra lor. Şi nu se ştia să fie-n lume atâtea lanţuri pentru roţile care fug spre zi. Şi-i de asemeni mare larmă de lopeţi, pe la uşi, o, vigili!
Negrii lucrând la drumuri merg pe aftele pământului, ca oameni de bir. O lampă supravieţuieşte cancerului nopţii. Şi-o pasăre de cenuşă viorie, ce-a fost de jar toată vara,luminează deodată criptele iernii, ca Pasărea Fazului în Ceasloavele din Anul o mie...
Soţie a lumii prezenţa mea, soţie a lumii aşteptarea mea! Ne mai încânte proaspăta suflare de minciună!...
Şi tristeţea oamenilor e în oameni, dar şi această forţă ce n-are nume, şi acest har, când şi când, la care trebuie c-au surâs.»
IV
Singur socotind, din înaltul acestei odăi de colţ pe care o împrejmuie un Ocean de zăpezi. – Oaspăt precar al clipei, om fără dovezi nici martori, voi desprinde patul meu scund ca o pirogă din golful ei?...
Cei ce cu fiecare zi poposesc mai departe de meleagul natal, cei ce cu fiecare zi îşi trag luntrea la alte maluri, ştiu mai bine cu fiecare zi cursul lucrurilor de necitit; şi urcând spre izvoare fluviile, printre aparenţele verzi, sunt deodată cuprinşi de acea vuire severă unde orice limbă îşi pierde armele.
Astfel omul aproape gol pe Oceanul zăpezilor, rupând deodată imensa libraţie, urmăreşte un plan singular unde cuvintele nu mai prind.
Soţie a lumii prezenţa mea, soţie a lumii prudenţa mea!... Şi dinspre apele prime întorcându-mă cu ziua, ca navigatorul, spre luna nouă, al cărei mers e greşit şi purtarea nesigură, iată că am planul de-a rătăci printre cele mai vechi straturi ale limbajului, printre cele mai înalte structuri fonetice: până la graiuri dintre cele mai depărtate, dintre cele mai întregi şi mai parcimonioase, ca vechile graiuri dravidiene fără forme aparte pentru „ieri" si pentru ,,mâine"...
Veniţi şi ne urmaţi, pe noi ce n-avem de spus cuvinte: noi urcăm această pură desfătare fără scriere unde curge antica frază umană; ne mişcăm printre clare eliziuni, printre urme de vechi prefixe cu iniţiala pierdută, şi devansând strălucitele lucrări de lingvistică, ne facem drum până la acele locuţiuni nemaiauzite, unde aspiraţia trece dincolo de vocale şi modulaţia suflului se propagă, în voia cutăror labiale semisonore, în căutare de pure terminaţii vocalice.
...Şi fu înspre ziuă, sub cel mai pur cuvânt, o ţară frumoasă, fără ură nici zgârcenie, un loc de har şi milostivire pentru suirea semnelor sigure ale spiritului; şi ca un mare
Ave de mulţumire în paşii noştri,marile ronduri de albi trandafiri ai zăpezii jur-împrejur... Frăgezimi de umbele, de corimburi, frăgezimi defoiţă sub păstăi, ha! atâtea azimi încă la gura rătăcitorului!...
Ce nouă floră, în loc mai deschis, ne absolvă de floare şi de fruct? Ce suveică de os, în mâini de femei bătrâne, ce migdală de fildeş în mâini de tinere fete ne vor ţese învelitori mai răcoroase pentru arsura celor vii?...
Soţie a lumii răbdarea noastră, soţie a lumii aşteptarea noastră!...
Ah! întreg socul visului peste chiar faţa noastră! Ne mai încânte, o, lume!suflarea-ţi proaspătă, de minciună!... Pe acolo unde fluviile mai pot fi trecute, pe acolo unde zăpezile mai pot fi trecute, noi vom trece în astă-seară un suflet de netrecut...
Şi dincolo sunt marile urzeli ale visului, şi acel bun fungibil unde omul îşi pune-n joc soarta...
*
De aici înainte această pagină unde nimic nu se mai înscrie.
