Giuseppe Ungaretti - Poezii

PLICTIS

Şi această noapte va trece

Această singurătate hoinară
şovăielnic umbreşte fire de tramvai
pe umedul asfalt

Mă uit la capetele vizitiilor
pe jumătate adormiţi
clătinându-se


COVOR

Fiece culoare se răspîndeşte şi se întinde
în celelalte culori
Ca să fii mai singur când o priveşti


AGONIE

Să mori precum ciocârliile însetate
de miraj

Sau ca prepeliţa
marea fiind trecută
în primele tufişuri
întrucât să zboare
nu mai doreşte

Dar nu să trăieşti din tânguieli
ca un sticlete orbit


AMINTIRE DIN AFRICA

Soarele năpădeşte oraşul

Nimic nu se mai vede
Nici măcar mormintele nu mai rezistă


CASA MEA

Surpriza
după atâta vreme
a unei iubiri

Credeam că am risipit-o
prin lume


PORTUL SCUFUNDAT

Acolo soseşte poetul
apoi se întoarce la lumină cu cânturile sale
şi le risipeşte

Din această poezie
îmi rămâne
acel nimic
de o nesfârşită taină


TIHNA

Cine mă va însoţi pe câmpuri

Soarele se seamănă în diamante
de picuri de apă
pe iarba mlădioasă

Rămân supus
la înclinarea
universului senin

Se dilată munţii
în sorbituri de umbră liliachie
şi hoinăresc odată cu cerul

Sus pe bolta uşoară
farmecul s-a întrerupt

Şi mă prăbuşesc în mine

Şi mă întunec într-un ascunziş al meu


ASFINŢIT

Trandafiriul cerului
trezeşte oaze
nomadului iubirii


ASTĂ-SEARĂ

Balustradă de briză
pentru a sprijini astă-seară
melancolia mea


DESTIN

Puşi la trudă
ca orice
creatură
de ce ne plângem?


FRAŢI

Din ce regiment sunteţi
fraţilor?

Vorbă cutremurătoare
în noapte

Frunză abia mijită

În văzduhul zbuciumat
involuntara revoltă
a omului ce-şi constată
fragilitatea

Fraţilor


RĂMAS-BUN

Stimate
Ettore Serra
poezia
este lumea omenirea
propria viaţă
înfloriri ale cuvântului
limpedea minune
a unei agitaţii delirante

Când găsesc
în această tăcere
un cuvânt
săpat este în viaţa mea
ca un abis


DIMINEAŢĂ

Mă iluminez
de imensitate


DEPARTE

Departe departe
ca pe un orb
m-au dus de mână


ROZE ÎN FLĂCĂRI

Pe un ocean
de sunete de clopot
deodată
pluteşte o altă dimineaţă


RUGĂCIUNE

Când mă voi trezi
din orbirea trecătoare a promiscuităţii
într-o limpede şi uimită sferă

Când povara îmi va fi uşoară

Naufragiul dăruieşte-mi-l Doamne
în acea tânără zi a primului strigăt


NOAPTE DE MARTIE

Lună impudică, în lumina ta neaşteptată
Se întoarce, acea umbră unde Apollo doarme,
În transparenţe nesigure.

Visul redeschide ochii săi fermecători.
Străluceşte la o înaltă fereastră.

Dorinţa înaripată,
Când va fi atins pământul,
Va întruchipa suferinţa.


ÎN IULIE

Când ea se năpusteşte asupră-i,
Capătă o tristă culoare trandafirie
Bogatul frunziş.

Distruge desişuri, soarbe fluvii,
Macină stânci, străluceşte,
Este furia ce se îndărătniceşte, implacabilul,
Sfarmă spaţiul, întunecă vederea,
Este vara şi prin veacuri
Cu ochii săi calcinaţi
Pământului devastându-i scheletul trece.


ÎŢI VA DEZVĂLUI

Frumoasă clipă, însoţeşte-mă iar.

Tinereţe, vorbeşte-mi
În acest ceas al abisurilor.

Frumoasă amintire, aşteaptă o clipă.

Ceas de lumină neagră în vene
Şi ţipetele mute ale oglinzilor.
Prăpăstiile-nşelătoare ale setei.

Şi din pulberea cea mai risipită şi oarbă
Vârsta cea frumoasă promite:

Cu blândeţea primilor paşi, când
Soarele va fi atins
Teritoriul nopţii

Şi în prospeţime-i topit fiece abur
Întorcându-se mai palid spre cer
Un corp fericit îţi va dezvălui.


IMNURI (3)

Lumina ce ne-mpunge
Este un fir tot mai subţire.

Tu nu mai orbeşti, dacă nu ucizi?

Dă-mi această fericire supremă.


IMNURI (4)

Omul, monoton univers,
Crede că-şi sporeşte bunurile
Şi din mâinile sale febrile
Nu ies decât limite fără încetare.

Agăţat de neant
Cu un fir de păianjen,
Nu se teme şi nu seduce
Decât propriul strigăt.

Stăvileşte istovirea înălţând morminte
Căci pentru a te concepe, Eternule,
Nu are la îndemână decât blasfemuri.


CE STRIGĂT

În serile de vară,
Revărsându-te mirată,
Domoală lună, fantasmă zilnică
A tristului, apusului soare,
Ce strigăt hohoteşti?

Lună insinuantă, treci tulburând nepăsătoare
Din adâncul somn, glia,
Ce spre cel ce nu mai există s-a întors delirând
Sub mângâierea ta melancolică,
Şi plânge, fiind mamă,
Că din el şi din ea nu mai rămâne într-o bună zi
Nici măcar o mantie nestatornică de lună.


FĂRĂ GREUTATE

Pentru un zeu care râde ca un copil
Atâtea strigăte de păsări,
Atâtea dansuri prin ramuri.

Inima îşi ia avânt fără greutate,
Pajiştile au atâta duioşie,
Atâta sfială în ochi reînvie,

Mâinile ca frunzele
Rămân fermecate-n văzduh...

Cine se mai teme, cine judecă ?


TOTUL AM PIERDUT

Totul am pierdut din ce era copilăria
Şi nu voi mai putea vreodată
Să mă dau uitării într-un strigăt.

Copilăria am înmormântat-o
În adâncul nopţilor
Iar acum, spadă invizibilă,
Mă separă de totul.

Îmi amintesc de mine că exultam iubindu-te
Şi iată-mă pierdut
În infinitul nopţilor.

Disperare ce fără preget creşte
Viaţa nu-mi mai este,
Oprită în străfundul gâtlejului,
Decât o stâncă de strigăte.


DACĂ TU, FRATELE MEU

Dacă mi-ai veni în întâmpinare viu,
Cu mâna întinsă,
Încă aş mai putea,
Dintr-o nouă pornire de uitare să strâng,
Frate, o mână.

Dar din tine, din tine nu mă mai înconjoară
Decât vise, licăriri,
Focurile stinse ale trecutului.

Amintirea nu desfăşoară decât imagini
Şi pe mine eu însumi
Nu mai îmi sunt decât
Nimicitorul neant al gândului.


NU MAI STRIGAŢI

Încetaţi să ucideţi morţii
Nu mai strigaţi, nu mai strigaţi
Dacă vreţi să-i mai auziţi încă,
Dacă speraţi să nu pieriţi.


Au un susur imperceptibil,
Nu fac zgomot mai mult
Decât iarba ce creşte, Fericită pe unde omul nu trece.

Giuseppe Ungaretti - VEGHE

Cima Quattro 23 decembrie 1915

O noapte întreagă
azvârlit lângă
un camarad
masacrat
cu gura lui
scrâșnită
întoarsă spre luna plină
cu încleștarea
mâinilor sale
pătrunsă
în tăcerea mea
am scris
scrisori pline dragoste

Nu am fost niciodată
atât de
legat de viață



trad. de Ilie Constantin
din vol. Viața unui om, Ed. Paralela 45, 2009

Giuseppe Ungaretti - AMINTIRE DIN AFRICA

Soarele răpește orașul
Nu se mai vede
Nici mormintele nu rezistă mult.

Giuseppe Ungaretti - Cânt

GIUSEPPE UNGARETTI (Italia)

CÂNT


Revăd gura ta lentă
(O întâmpina marea, din nopţi)
Şi iapa şalelor
Cazându-ţi în agonie
În braţele mele care cântau
Şi un somn te readuce
Culorii şi unei noi morţi.

Şi cruda solitudine
Pe care fiecare o descoperă în sine dacă iubeşte.
Acum mormânt infinit,
Pentru vecie mă separă de tine.

Iubito, depărtată că-ntr-o oglindă...


Traducere de Petre Stoica

Giuseppe Ungaretti - Fluviile

Mă aţin lângă acest arbore mutilat
singur pe-această dolină
ce-prăştie o lâncezeală
ca de circ
nainte sau după spectacol
şi privesc
liniştitul cutreier
al norilor pe faţa lunii

Azi dimineaţă m-am întins
într-o urnă de apă
şi ca o relicvă
m-am odihnit

Isonzo curgând
mă şlefuia
ca pe o piatră a lui

Oscioarele
mi le-am urnit
şi am purces
asemeni unui acrobat
pe apă


M-am ghemuit în preajma
rufelor mele de război
murdare
şi ca un beduin
m-am închinat pentru primirea
soarelui

Acesta e Isonzo
şi aici mai bine ca oriunde
m-am cunoscut din nou
o fibră docilă
a universului

Supliciul meu
e atunci
când nu mă socotesc
în armonie

Dar mâinile acelea
tainice
tot frământându-mă
îmi dăruiesc
o rară
fericire

Am revăzut
epocile
vieţii mele

Acestea sunt
fluviile mele

Acesta e Serchio
din care poate
două mii de ani s-a adăpat
viţa mea de ţărani
şi tatăl meu şi mama

Acesta e Nilul
ce m-a văzut
cum m-am născut, cum am crescut
şi cum am ars de neştiinţă
pe-ntinderi fără margini

Aceasta e Sena
şi-n acea tulbureală a ei
din nou m-am răscolit
şi m-am cunoscut

Acestea sunt fluviile mele
socotite-n Isonzo

Aceasta e nostalgia mea
ce-n fiecare
se străvede
acuma că e noapte
şi viaţa mi se pare
o corolă
de-ntunecimi.




Gotici la 16 august 1916


Trad: Ştefan Augustin Doinaş




I fiumi


Mi tengo a quest'albero mutilato
Abbandonato in questa dolina
Che ha il languore
Di un circo
Prima o dopo lo spettacolo
E guardo
Il passaggio quieto
Delle nuvole sulla luna

Stamani mi sono disteso
In un'urna d'acqua
E come una reliquia
Ho riposato

L'Isonzo scorrendo
Mi levigava
Come un suo sasso
Ho tirato su
Le mie quattro ossa
E me ne sono andato
Come un acrobata
Sull'acqua

Mi sono accoccolato
Vicino ai miei panni
Sudici di guerra
E come un beduino
Mi sono chinato a ricevere
Il sole

Questo è l'Isonzo
E qui meglio
Mi sono riconosciuto
Una docile fibra
Dell'universo

Il mio supplizio
È quando
Non mi credo
In armonia

Ma quelle occulte
Mani
Che m'intridono
Mi regalano
La rara
Felicità

Ho ripassato
Le epoche
Della mia vita

Questi sono
I miei fiumi

Questo è il Serchio
Al quale hanno attinto
Duemil'anni forse
Di gente mia campagnola
E mio padre e mia madre

Questo è il Nilo
Che mi ha visto
Nascere e crescere
E ardere d'inconsapevolezza
Nelle distese pianure

Questa è la Senna
E in quel suo torbido
Mi sono rimescolato
E mi sono conosciuto

Questi sono i miei fiumi
Contati nell'Isonzo

Questa è la mia nostalgia
Che in ognuno
Mi traspare
Ora ch'è notte
Che la mia vita mi pare
Una corolla
Di tenebre

Giuseppe Ungaretti - Pietatea

1
Sunt un om rănit.
Şi aş vrea să plec
Şi în sfârşit să ajung,
Pietate,acolo unde se ascultă
Omul care e singur cu sine.

Nu mai am decât mândrie şi bunătate.
Şi mă simt exilat în mijlocul oamenilor.
Dar pentru ei stau şi sufăr.
Nu sunt oare demn să mă întorc în mine?
Am populat cu nume tăcerea.

Mi-am rupt bucăţi inima şi mintea
Pentru a cădea în jugul cuvintelor?
Domnesc peste fantasme.

O, frunze uscate,
Suflet purtat de ici colo...

Nu urăsc vântul şi urletul lui
De animal preistoric.

Doamne,cei ce te imploră
Nu-ţi cunosc decât numele?

M-ai alungat din viaţă.
Mă vei alunga de la moarte?

Poate că omul nu e demn nici să spere.
Până şi fântâna remuşcării a secat?

Păcatul cât valorează,
Dacă spre puritate nu duce?

Trupul îşi aminteşte cu greu
Că altădată a fost puternic.

E nebun şi ostenit sufletul.

Doamne,priveşte slăbiciunea noastră.

Am vrea o certitudine.

Nici măcar nu mai râzi de noi?

Şi deplânge-ne aşadar, cruzime.

Nici nu mai pot rîmâne zidit
În dorinţa fără iubire

O urmă arată-ne de dreptate.

Legea ta care e?

Fulgeră bietele mele trăiri.

Eliberează-ne de neâncredere.
Am ostenit să urlu fără glas.

 2

Trup în melancolie
În care clocotea cândva bucuria,
Pleoape lăsate în trezia ostenită,
Tu vezi,suflet atât de bătrân,
Cel ce voi fi, căzut în ţărână?

Prin cei vii trece drumul spre moarte,

Noi suntem torentul de umbre,

Ele sunt sămânţa ce ne încolţeşte în vis,

A lor e depărtarea ce ne rămâne

A lor e umbra ce greutate dă numelor.

Nădejdea unei grămezi de umbre
Şi nimic altceva să ne fie soarta?

Şi tu să nu fii,Doamne, decât un vis?

Măcar în vis, temerari,
Am vrea să-ţi fim asemeni.

Născut e din demenţa cea mai clară.

Nu tremiră în norii de ramuri
Ca păsările dimineaţa

Întredeschiderea de pleoape

În noi stă şi tânjeşte, plagă misterioasă.

3

Lumina ce ne-mpunge
Este un fir tot mai subţire

Tu nu mai orbeşti, dacă nu ucizi?

Dă-mi această fericire supremă.

4

Omul, monoton univers,
Crede că-şi sporeşte bunurile
Şi din mâinile sale febrile
Nu ies decât limite fără încetare.

Agăţat de neant
Cu un fir de păianjen,
Nu se teme şi nu seduce
Decât propriul strigăt.

Stăvileşte istovirea înălţând morminte
Căci pentru a concepe,Eternule,
Nu are la îndemână decât blasfemuri.



traducerea Alexandru Ungureanu