Love Song by Rainer Maria Rilke read by A Poetry Channel

 

Anne Sexton – Noapte înstelată

 

 

„Asta nu mă împiedică de a avea o nevoie teribilă de – dacă tot trebuie să-i pronunţ numele – religie. Apoi ies afară în noapte şi pictez stelele"
(Vincent Van Gogh – Într-o scrisoare către fratele lui)

Oraşul nu există,
exceptând locul unde un copac cu frunziş negru se strecoară
ca o femeie înecată spre cerul fierbinte şi clar.
Oraşul este mut. Noaptea fierbe împreună cu unsprezece stele.
O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care
vreau să dispar.

Se mişcă mereu. Toţi aştrii sunt vii.
Până şi luna se umflă în fiarele ei portocalii
pentru a îşi expulza copiii prin ochi, urmând zeescul tipar.
Bătrânul şarpe ceresc, invizibil. absoarbe stelele.
O, noapte, noapte înstelată! Acesta este felul în care
vreau să dispar:

în monstruozitatea grăbită a nopţii,
înghiţită de marele balaur, să mă desprind
de propria viaţă fără nici o credinţă,
fără stomac,
fără plânsete în zadar.

Trad.  Petru Dimofte

e.e. cummings - Tot ce nu cântă doar vorbeşte

 

 

 

tot ce nu cântă doar vorbeşte
şi tot ce vorbeşte vorbeşte despre el
(chiar dacă acel cineva se caută pe sine sau caută
un stăpân sau un discipol oaie sau lup)

suflă-l de la tine zeitate fie sau diavol
– înghesuie-l în suspine şi în raţionamente
numeşte-l justiţie crudă sau răutate binecuvântată –
eşti tu (sau eu) nimeni altcineva

omenirea-i bătută-n cap zăpăcită de discursuri
–copilul fiecărei mame este pe cale s-asurzească –
totul e numai vorbărie care nu este cântec
şi toate vorbele sunt adresate doar unuia însuşi

dar melodia incontestabilă a cântecului
(felul în care munţii simt – şi îndrăgostiţii) este tăcerea.

Trad.  Petru Dimofte

Odisseas Elytis- patimile

 

 

Iată-mă deci pe mine,

cel plăsmuit pentru micile Kore și insulele Egeii;

cel îndrăgostit de tresărirea cerbilor

 

și inițiat de frunzele de măslin;

băutorul de soare și ucigătorul lăcustelor.

Iată-mă pe mine în fața

veșmântului negru al celor hotărâți

și al pântecului golit al anilor, care și-a avortat copii!

Vântul dezleagă stihiile trăznetul lovește munții.

Soartă a inocenților, din nou singură, iată-te la Strâmtori

La Strâmtori mi-am deschis mâinile

La Strâmtori mi-am golit mâinile

și alte bogății n-am văzut, și alte bogății n-am auzit

ci doar izvoare răcoroase curgând

Rodii sau Zefirul sau Săruturi!

Fiecare cu armele lui am spus:

La Strâmtori îmi voi deschide rodiile

La Strâmtori voi pune de strajă zefirii

voi slobozi săruturile pe care dorul meu le-a sfințit!

Vântul dezleagă stihiile și trăznetul lovește munții.

Destin al inocenților, ești Destinul meu!

 

Trad Antița Augustopoulos- Jucan

Odysseas Elytis- Variațiuni pe o rază IV (Portocalia)

 

 

 

Atât de mult a îmbătat-o sucul soarelui

Încât a plecat capul și-a primit să se facă

Încet-încet: mica rază Portocalia!

 

Așa cum au strălucit albastru cele șapte ceruri

Așa cum a atins un foc cristalele

Așa cum au fulgerat cozile de rândunică

S-au zăpăcit sus îngerii și jos fetele

Berzele sus s-au zăpăcit și jos păunii

Și toate împreună s-au adunat și toate- mpreună-au văzut-o

 

Se-mbată vița-de-vie și scorpia de mare se-mbată lumea toată

Dar de-mpunsătura zilei durerea mai stăruie

O spune stârcul viermilor mici

O spune zbaterea apei în clipe-aurii

O spune și roua pe buza de sus a vântului nordic:

 

Ridică-te micuță micuță micuță Portocalie!

Cum te știe sărutul nu te știe nimeni

Nici Zeul surâzător nu te știe

Care cu mâna întinsă te-arată goală

În răsfrângerea înflăcărată a celor treizeci și două de vânturi!

 

Trad. Ion Brad

Martin Heidegger către Hanna Arendt

 

”Martin Heidegger către Hanna Arendt

10. 11.1925

 

Dragă domnișoară Arendt,

În seara asta simt nevoia să vă fiu iarăși aproape, pentru avorbi inimii dumneavoastră.

Aș vrea ca între noi totul să fie simplu, limpede, neprefăcut. Numai atunci vom fi demni de faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim. Că ați devenit studenta mea, iar eu profesorul dumneavoastră, acest lucru nu afăcut decât să prilejuiască ceea ce ni s-a întâmplat.

Niciodată nu voi putea spera că îmi vei aparine, însă de acum înainte vei face parte din viața mea, iar ea, grație dumneavoastră , va căpăta o nouă forță. Nu știm niciodată ce anume, priin ființa noastră, putem deveni pentru ceilalți. Și totuși, cibzuind bine, ne putem da seama în ce măsură putem ajune să avem efect distructiv asupra lor și să devenim o frână pentru ei.

Pe ce drum are să apuce tânăra dumneavoastră viață- acest lucru rămâne, desigur o taină. Să ne înclinăm, așadar, în fața ei. Iar încrederea mea în dumneavoastră are ca unic el să vă ajute să rămâneți credincioasă dumneavoastră înșivă.

Faptul că v-ați pierdut – cum spuneți- ”neliniștea” dovedește că v-ați găsit suprema intimitate, ființa dumneavoastră de fată în toată puritatea ei. Iar cândva veți înțelege și veți fi recunoscătoare- firește, nu mie- că vizita pe care ați făcut-o în ora de consultație, a fost pasul decisiv, un pas care v-a scos de pe acel drum ce sfârșește în cumplita singurătate a celui care se dedică cercetării științifice. Doar un bărbat este în stare să îndure această singurătate, și  aceasta doar atunci când i-a fost dat să cunoască chinul și, totodată, nebunia de a fi creator.

”Bucurați-vă!”- acestea vor fi cuvintele cu care am să vă întâmpin de-acum înainte.

Și numai bucurându-vă veți deveni acea femeie care poate să dea bucurie și în preajma căreia totul devine bucurie, dar deopotrivă ocrotire, liniște, respect și recunoștință în fața vieții. (...)

Și tocmai atunci când o femeie ajunge să aibă o activitate spirituală proprie, lucrul cel mai important rămâne păstrarea femininului originar în tot ceea ce are el mai propriu.

Să păzim așadar ca pe un dar, în interiorul nostru cel mai adânc, faptul că ne-a fost dat să ne întâlnim. Să nu ajungem să desfigurăm acest dar, căzând pradă autoamăgirilor pe care viața, în exuberanța ei, le aduce cu sine. Altfel spus, să nu ne imaginăm că ar fi vorba de o diafană prietenie între două suflete, care nu e, nicicând posibilă între oameni.

Nu pot și nu vreau să despart ochii dumneavoastră plini de credință și chipul dumneavoastră atât de drag de încrederea curată, de bunătatea și puritatea ființei dumneavoastră de față.

Însă, în felul acesta, darul prieteniei noastre se transformă într-o obligație, iar noi se cuvine să fim la înălțimea ei. Și tot ea mă face să-mi cer iertare pentru faptul că, în timpul plimbării noastre, mi-am pierdut o clipă cumpătul.

În orice caz, aș vrea să vă mulțumesc și, sărutând fruntea dumneavoastră pură, să fac ceva din limpezimea ființei dumneavoastră să treacă asupra scrisului meu.

 

Bucurați-vă, buna mea Hannah!

Al dumneavoastră,

M.H.”

Sylvia Plath - Maci de iulie

Maci delicați, firave limbi de infern

Ați putea să răniți?

Scânteiați. Nici nu pot să v-ating

Mîinile-mi trec peste voi. Nu mă ardeți deloc

Și-ostenesc privindu-vă lung

Cum sclipiți tremurat și roșu ardent, ca al gurii contur.

Un contur abia sângerând.

Cu petale puțin sângerii!

Înăuntu-s esențe ce nu pot s-ating.

Pe unde vi-i opiul - capsule de vis?

O, de-aș putea sângera sau dormi!

Or gura mea s-ar mărita c-o rană ca aceasta!

Licoarea voastră să se prelingă-n mine, prin cupa de cristal,

Să mă adoarmă, să m-amorțească.

Dar incoloră. Incoloră...

traducere - G. Cristea

Pablo Neruda- Pielea de mesteacăn

 

Asemeni pielii de mesteacăn

eşti de argint şi-nmiresmată:
în ochii tăi găsi-voi sprijin
cînd voi descrie primăvara.

Măcar că nu ştiu cum te cheamă,
nu-i început fără femeie:
cu sărutări se scrie cartea
(iar eu vă rog frumos, tăceţi
ca ploaia să ne vie-aproape).

Vă spun că între două mări,
îmi e statura atîrnată
precum stindardul prăvălit.
Pentru iubirea-mi nevăzută
sînt gata chiar acum să mor,
chiar de s-ar pune moartea-n seama
plăpîndei mele sănătăţi
melancoliei fără sens
depozitate-n şifoniere.
Fapt cert e că-i pe fugă timpul,
cu vers de văduvă mă strigă
dinspre pădurile uitate.

Cînd încă lumea n-o văzusem
şi încă n-aveam ochi şi gene,
eu dispuneam de patru ochi:
ai mei şi ai iubirii mele.
Nu mă-ntrebaţi de m-am schimbat
(căci numai timpu-mbătrîneşte:
îşi schimbă tot mereu cămaşa,
în timp ce eu merg mai departe).

Şi toate buzele iubirii
veşminte fostu-mi-au pe rînd
de cînd am înţeles că-s gol:
Maria se chema iubita
(sau poate se numea Tereza?)
şi m-am obişnuit să umblu
arzînd în focul pasiunii.
Eşti tu aceea ce va fi
femeie hărăzită mie,
cea care-n gresie-i cioplită,
ori trup de pene, ce-a zburat,
femeie teritorială
cu pletele-n frunzişuri prinse,
ori eşti concentrica surpare
ca o monedă care sună
în eleşteul de topaz,
ori eşti severa păzitoare
a disciplinei incorecte
sau poate-aceea care încă
e nenăscută, şi-o aştept.
Lumina albă de mesteacăn
îi este scoarţă primăverii.

Traducere de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu 

Pablo- Neruda - Toamna

 

Lunile-acestea îşi tîrăsc stridenţa

unui război civil nedeclarat.
Bărbaţi, femei, şi provocări, şi glasuri,
în vreme ce-n cetatea-nduşmănită,
pe ţărmul părăsit acum
- nisip şi spumă-adevărată -
se-aşază Toamna-n straie de soldat,
cu gîndul sur şi fapta măsurată:
cotropitoarea Toamnă-acoperă pămîntul.

Chile e treaz ori doarme. Soarele
răsare-ngîndurat prin foi de aur
ce zboară ca pleoapele politice
desprinse de pe cerul răvăşit.

Dacă-nainte n-aveai loc pe străzi,
acum, în schimb, substanţa solitară
a ta şi-a mea şi poate-a-ntregii lumi
cată-a ieşi la tîrguieli şi visuri,
cată dreptunghiul de singurătate
copacul încă verde ce se-ndoaie
Înaintea desfrunzirii şi căderii
gătit în aur şi apoi în zdrenţe.
Mă-ntorc la marea-nvăluită-n cer:
tăcerea între două valuri
primejdios răstimp statorniceşte,
se stinge viaţa, sîngele e molcum,
pîn'ce ţîşneşte liberă mişcarea
şi glasul infinitului răsună.

(Din volumul 2000, 1974)



Traducere de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu

Pablo Neruda - Viori, vă mulţumesc

 

 

Viori, vă mulţumesc pentru această
amiază-n patru strune. Ce curat
e sunetul ceresc,
albastru glas de aer.

 

Traducere de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu 

Pablo Neruda - Eu Reyes mă numeam

Eu Reyes mă numeam, şi Catrileo,
Rodríguez, Arellano, am uitat
adevăratu-mi nume.
Cu nume m-am născut
de vechi stejari, de tinere vlăstare,
de lemn şuierător.
Am fost păstrat
între frunzişuri: noul
născut s-a cufundat apoi
în naşteri şi înfrîngeri
de codri ce cădeau
şi case triste ce-ncepeau să plîngă.
Nu m-am născut, ci m-au întemeiat:
numele toate le-am primit deodată;
eu m-am numit hăţiş şi prun apoi,
molid, pe urmă grîu,
de-aceea sînt atît de mult şi de puţin,
şi-atît de mulţi, şi-atît de părăsit,
căci de departe vin, şi din străfunduri,
vin din pămînt.


Traducere de Victor Ivanovici şi Andrei Ionescu 

Sarandas Pavleas- Poate

 

 

Poate, voi ajunge într-un oraș din nord,

Într-o noapte arhaică

Luminată de grăsimea peștelui

Și când mă vor întreba paznicii cine ești

Ce să le răspund când insistă să le spun cine sunt

Căci oricât m-aș fi interesat nu am aflat de unde vin

Nici cine sunt

Le voi striga atunci: sunt un om din sud

Care caută liniștea și dreptatea sufletului său

Fără ale găsi

Voi rămâne surprins de vocea mea

Voi avea timp pentru a vorbi cu cineva

Cine sunt, deci, voi întreba și eu la rândul meu,

Cine sunt și ce caut, tezaure

Dincolo de cercul meu?

Care-i originea mea? De ce îmi iubesc adevărul

În acel înainte sau după

Înfipt ca steaua, această aripă mare

Din revărsarea Ledei?

 

Trad. Andreas Rados

Serghei Esenin- Tot ce trăiește poartă semn

 

 

Tot ce trăiește poartă semn

de timpuriu, ca un dar.

Dacă n-aș fi poet

Aș fi haiduc sau tâlhar.

 

Slab și mic, totdeauna erou

Printre ștreanguri pe subt gard

adesea, foarte adesea, mă-ntorceam

acasă cu nasul spart.

 

Când vedeam pe mama speriată,

cu gura în sânge îngânam, pitic:

”Nu e nimic m-am lovit de-o piatră,

mâne nu se mai vede nimic.”

 

Și-acum că s-a stins

clocotul din zilele acele,

o putere neliniștită

s-a răspândit în poemele mele.

 

Cuvintele se împreună în snopi de aur,

și-n fiecare vers fără sfârșit,

se răsfrânge îndrăzneala vechiului

rupe-coate, și frânge-ceafă-ndrăcit.

Ca și atunci sunt îndrăzneț și mândru

doar altfel m-arăt când felul mă împinge;

altădată mi se zdrobeau gâtlejul și gura,

azi am sufletul întreg în sânge.

 

Astăzi - nu către mama, ci spre mulțimea

ce râde străină zic:

”Nu e nimic, m-am lovit de -o piatră,

Mâne nu se mai vede nimic.”

 

(Din vol. ”patru milenii de poezie în tălmăcirea lui Lucian Blaga”, Ed Humanitas, 2012)

Giorgios Seferis-Caligrafie

 

 

Pânze pe Nil,
păsări fără grai, cu-o aripă
care-și caută-n liniște perechea,
pipăind pe absența cerului
un trup de efeb înmărmurit;
scriind cu cerneală invizibilă prin albastru
un strigăt disperat.




Traducere Aurel Rău

William Shakespeare - 26

 

 

Domn al iubirii mele, iartă-mi scrisa

slujindu-te respectuos, vasală,

Aceste vorbe nu-s trufașe; li s-a

 menit să te ajungă fără fală.

 

Poate că-mi este prea sărac prinosul

și despuiat de oarecari cuvinte,

atuncea blând ai să acoperi osul

cu gândurile tale ca-n veșminte.

 

Până când steaua ce-mi sluji-n mișcare

cu sfânta-nfățișare mă țintește

și-i pune pe iubirea-n dezbinare

 

o haină demnă celui ce slujește.

Pot spune-abia cât mi-i făptura-ți scumpă,

dar pân-atunci eu capu-mi țin în umbră...

 

din vol. William Shakespeare, Sonete, Editura Porto -Franco, Galați, 1991

Trad. Gheorghe Tomozei

Sylvia Plath - Biografie

 Sylvia Plath

(n. 27 octombrie 1932, Boston, Massachusetts, SUA – d. 11 februarie 1963, Londra, Anglia, Regatul Unit) a fost o poetă, romancieră și nuvelistă americană. Acesteia i se datorează avansarea poeziei de tip confesional și este cunoscută mai ales pentru două dintre colecțiile sale publicate, Colosul și alte poezii (1960) și Ariel (1965), precum și Clopotul de sticlă, un roman semi-autobiografic, publicat cu puțin timp înaintea de moartea sa, în 1963. Volumul „The Collected Poems” a fost publicat în 1981, incluzând multe poezii anterioare, nepublicate. Pentru această colecție, Plath a primit Premiul Pulitzer în poezie, în 1982, acest lucru făcând-o a patra persoană care primește această onoare postum.

Talentul literar al Sylviei s-a făcut remarcat de timpuriu, prima poezie fiindu-i publicată la vârsta de opt ani.

A absolvit Smith College în 1955 cu summa cum laude și a plecat în Anglia, la Cambridge, cu o bursă Fulbright unde, între 1955-1957 a urmat studiile la Newnham College. Acolo l-a cunoscut pe poetul britanic Ted Hughes, care era cu 2 ani mai mare decât ea, cu care s-a căsătorit în iunie 1956.

În vara anului 1953 se înscrie la o colaborare voluntară de patru săptămâni la revista de modă Mademoiselle din New York. La întoarcerea la mama sa, la Wellesley, Massachusetts, află că, în ciuda speranțelor care i se dăduseră, i-a fost refuzat un curs de vară la Harvard, condus de celebrul scriitor Frank O'Connor (1903 - 1966).

După o nouă consultație la dr. Ruth Beuschers, în 1958, se încheie pentru ea cariera pedagogică începută între timp în SUA, și Sylvia Plath se decide să urmeze o carieră de scriitoare liber profesionistă.

În anul 1981 a apărut volumul Collected Poems, iar în 1982, Sylvia Plath a primit, postum, Premiul Pulitzer pentru acest volum. În anul 2002 s-au început filmările pentru filmul artistic „Sylvia”, în regia lui Christine Jeffs, având în rolul principal pe Gwyneth Paltrow. Filmările au durat peste zece săptămâni, în Londra, Cornwall și Noua Zeelandă.

Cea mai faimoasă dintre lucrările lui Plath a fost, desigur, romanul ei The Bell Jar . Avea o natură semi-autobiografică, dar a inclus suficiente informații despre propria viață pe care mama ei a încercat - fără succes - să-i blocheze publicarea. În esență, romanul a compilat incidente din propria viață și i-a adăugat elemente fictive pentru a-i explora starea mentală și emoțională.

După publicarea cu succes a The Bell Jar , Plath a început să lucreze la un alt roman, intitulat Double Exposure . Înainte de moarte, ea ar fi scris aproximativ 130 de pagini. Cu toate acestea, după moartea ei, manuscrisul a dispărut, ultimul său loc cunoscut fiind raportat cândva în jurul anului 1970. Teoriile persistă cu privire la ceea ce i s-a întâmplat, indiferent dacă a fost distrus, ascuns sau pus în grija unei persoane sau instituții sau pur și simplu pierdut.

În deceniile de după moartea ei, au mai fost lansate câteva publicații ale operei lui Plath. Alte două volume de poezie, Copaci de iarnă  și  Trecerea apei , au fost lansate în 1971. Aceste volume includeau poezii publicate anterior, precum și nouă poezii nemaivăzute din versiunile anterioare ale Ariel . Zece ani mai târziu, în 1981, a fost publicat The Collected Poems , cu o introducere a lui Hughes și o serie de poezii care se întind de la eforturile sale timpurii din 1956 până la moartea sa din 1963. Plath a fost distins postum cu Premiul Pulitzer pentru poezie.

După moartea ei, au fost publicate și câteva scrisori și jurnale ale lui Plath. Mama ei a editat și a selectat câteva scrisori, publicate în 1975 sub numele Letters Home: Correspondence 1950–1963 . În 1982, unele dintre jurnalele ei pentru adulți au fost publicate ca  Jurnalele Sylvia Plath,  editată de Frances McCullough și cu Ted Hughes ca editor consultant. În acel an, jurnalele rămase au fost achiziționate de alma mater, Colegiul Smith, dar Hughes a cerut ca două dintre ele să fie sigilate până în 2013, aniversarea a 50 de ani de la moartea lui Plath.

Plath a suferit de depresie clinică cea mai mare parte a vieții ei și a fost tratată de mai multe ori cu terapie electroconvulsivă (ECT).

În zorii zilei de 11 februarie 1963, la Londra, s-a sinucis dând drumul la gazele de la mașina de gătit, în timp ce copiii săi dormeau în camera alăturată. Un critic afirma că sinuciderea ei a fost, pentru ea, un act pozitiv, un „refuz de a colabora” cu o lume pe care nu o putea accepta.

 

(date biografice principale preluate selectiv din wikipedia și alte surse de documentare personală)

Cadar Katalin

Sylvia Plath - Visare într-un lan de maci

 

Iubito, flori de mac au colorat pământul,

E roşie natura-n jurul lor şi este foc,

Se simte mai profund când fredonează vântul

Şi parcă mai plăcut e-al fluturilor joc.

Acum, apus și răsărit, acelaşi nume poartă,

E ca un vis feeric la tâmpla unei flori,

Iar ochii tăi îmi sunt cărarea către soartă

Ce sufletu-o străbate de mii și mii de ori.

E prea frumos, iubito, în câmpul plin cu maci,

Se simte-o armonie între suspin și dor

De parcă-ar creşte-n noi păduri fără copaci,

În timp ce prin poieni trec fluturii în zbor.

Şi te cuprind de mână şi te trăiesc în mine,

Vorbindu-ţi în neştire de macii ce-nfloresc,

E singura dovada că totul va fi bine,

Când te culeg din vis și tot în el te cresc.

 

(trad. din limba engleză de Elena Ciobanu)

Sylvia Plath - Dansurile nocturne

 

Un surâs s-a prelins în iarbă.

Irecuperabil !

Şi dansurile tale nocturne

Unde se vor pierde ? În matematici poate ?

Aceste pure salturi şi spirale

De-a pururi vor străbate

Prin noaptea lumii, nici eu nu voi rămâne

Cu totul golită de frumuseţi, de darul

Respiraţiei tale uşoare, sau de mireasma ierbii

Atinsă de somnul tău, înflorire de crini.

Carnea lor nu suportă nici o atingere.

Calele, cute de gheaţă-ale eu-lui,

Iar tigrul făcându-se fercheş

Pete şi o risipă de calde petale.

Sylvia Plath - Contuzie

 Roşul se-adună într-o singură pată.

Restul trupului e spălăcit

Ca o perlă.

În căuşul stâncii

Hăuri de valuri sorbind întărâtate,

O singură scobitură în jurul căreia se-nvârte întreaga mare.

Pecetea destinului

Cât o muscă

Se caţără de-a lungul zidului.

Inima se strânge,

Marea se retrage,

Oglinda se-ntunecă.

Sylvia Plath - Limită

Femeia-i intactă.

Fără viaţă

Trupul ei încă păstrează zâmbetul desăvârşirii,

Iluzia cea mare a vechiului imperativ grecesc.

Ieşind din volutele robei,

Despuiatele-i

Picioare par a spune:

Prea departe-am ajuns, asta-i tot.

Orice copil adormit pe veci se-ncovrigă, şarpe alb,

Pe fiecare mic

Ulcior cu lapte, acuma gol.

Iar ea a-mpăturit

Totul înapoi în trupul ei cum petalele

Sale trandafirul când grădina

Amorţeşte şi miresmele jertfei

Urcă din gingaşele gâtleje ale florii de lună.

Iar luna nu mai are de ce să fie-ntristată,

Stă holbată, cocoloş cu scufie.

E prea obişnuită cu astfel de lucruri.

Şi umbrele-i se târâie mai departe pârâind.

Sylvia Plath - Vânătaie

 

Locul se colorează dintr-o dată, purpuriu mat.

Restul trupului e palid.

Sidefiu ca o perlă.

Într-o scobitură din stâncă

Valurile-s aspirate iarăşi şi iarăşi,

Aven singuratic, osie a mării.

Doar cât o muscă,

Semnul dezastrului

Pe tăcute zidul străbate.

Sufletul se-ntunecă,

Marea se trage lin înapoi,

De doliu oglinzile se-ascund.

Sylvia Plath - Ariel

 

Lingoare-n întuneric.

Apoi revărsare de-azur inefabil

Dinspre-ndepărtate piscuri.

Leoaică a Domnului,

Cum ajungem aceeaşi fiinţă,

Încheietură de călcîie şi genunchi ! – Urmă

Trecătoare de cicatrice, soră

Cu arcuirea cafenie

A cefei pe care n-o pot zări,

Ochi întunecat

Ouă de peşte ca o scurgere neagră

Cârlige –

O-mbucătură de sânge negru şi dulce,

Umbre.

Şi altceva

Care mă remorchează-n eter –

Coapse, păr;

Scântei la călcâie şi tălpi.

Sylvia Plath - Pură

 Godiva, te dezpieliţez –

Mâini amorţite, moarte justeţi.

Iar acuma eu

Clăbuc de drojdie-n făină, licărire pe-ocean.

Plânsul copilului

Se frânge în zid.

Iar eu

Sunt săgeată.

Rouă ce se evaporă

Sinucigaşă, una şi-aceeaşi cu calea

Spre purpuriul

Ochi, căldare a dimineţii.

Sylvia Plath - Metafore

 

O cimilitură sunt, din nouă silabe,

Un elefant, o casă măreaţă,

Un dovleac rătăcit între doi cârcei.

O! Roşu fruct, şi fildeş şi grindă netedă!

Jimblă umflată de-atâta dospit.

Cu gologani proapspăt ştanţaţi doldora în poşetă.

Sunt o resursă, o etapă, o vacă gata să fete.

M-am îndopat cu un sac de mere verzi,

M-am urcat în trenul din care nimeni nu mai coboară.

 

Sylvia Plath - Cometele

 

Trebuie să străbată atâta spaţiu

Atâtea întinderi de frig şi uitare.

Şi gesturile tale se desprind pe rând

Umane şi fierbinţi şi lumina lor purpurie

Sângerând ca o rouă

Printre negrele amnezii ale cerului.

De ce mi s-au dat

Aceste lămpi, aceste planete

Care pogoară asemenea unor binecuvântări, asemenea fulgilor

În şase colţuri, albi

Pe ochii mei, pe buze, pe păr

Atingându-mă şi topindu-se.

Sylvia Plath - Cântec de dimineaţă

 

Dragostea te-a-nceput, ca ora în ceasul de aur.

Moaşa ţi-a dat cu palma peste tălpi şi ţipătul tău

A răsunat peste stihii.

Ne-am bucurat de tine cu toţii în cor. O nouă sculptură.

În muzeul plin de curente goliciunea ta a umbrit

Trăinicia noastră de piatră. Stăm în jurul tău ziduri clădite.

Îţi sunt mamă la fel

Ca norul, urmele căruia

Se pierd în oglindă, oglindindu-te-anume pe tine.

A ta suflare de fluture

Licăreşte în noapte printre-aprinşi trandafiri.

M-am trezit. Îmi sună-n urechi marea departe.

Ţipătul mă scoală din somn, alunec din pat ca o vacă

Tărcată, într-o cămaşă de noapte, largă ca timpul.

Ca de pisică gura ta deschisă. Pătratul

Ferestrei, luminându-se, înfulecă stele.

Câte-un sunet mai proaspăt pui în căuşul cu sunete,

În dansul senin vocale senine, uşoare ca balonul în aer.

Traducere în limba română de Ion Vatamanu

Charles Bukowski - Non ho smesso di pensarti

 

Pablo Neruda -IL TUO SORRISO

 

Hermann Hesse - Tienimi per mano

 

Jun`Ichiro Tanizaki - Elogiu umbrei

 

 

”Cred că celor care preaslăvesc frumusețea trupească pe care o vedem limpede la femeile din ziua de astăzi le este foarte greu să-și imagineze frumusețea fantomatică a femeilor de atunci. Și mai sunt aceia care susțin că, dacă frumusețea trebuie să-și ascundă slăbiciunile în întuneric, înseamnă că nu este cu adevărat frumusețe. Dar, așa cum am spus și înainte, noi, orientalii, creăm umbre în locuri nebănuite și dăm naștere frumuseții lor. ”Adună uscăturile și se vor face colibă, împrăștie-le și se vor face câmp la loc”, spune un cântec vechi. La fel este și cu felul nostru  de-a gândi: frumusețea nu se află în obiectul însuși, ci în profunzimea umbrelor dintre obiecte, în jocul dintre întuneric și lumină. O piatră prețioasă strălucitoare își împrăștie lumina și culoarea în întuneric și își pierde farmecul în lumina zilei. Dacă ne îndepărtăm de umbre nu mai există frumusețe. Înaintașii noștri au făcut  din femeie un obiect inseparabil de întuneric, la fel ca obiectele lăcuite decorate cu aur sau ca sideful. Au ascuns cât au putut din ea în umbră, acoperindu-i brațele și picioarele cu mâneci lungi și cu poalele chimonoului, astfel încât doar o singură parte să iasă în evidență, capul. Într-adevăr, acest corp fără forme ar putea părea urât  în comparație cu cel al femeilor occidentale. Dar gândurile noastre nu se îndreaptă spre ce nu putem vedea. Ceea ce nu se poate vedea nu există. Cel care stăruiește în a-i căuta urâțenia , la fel ca acela care luminează firida cu lumină artificială cât a o sută de lumânări va alunga orice umbră de frumusețe care există acolo.”

(Jun`Ichiro Tanizaki, Elogiu umbrei)

Zbigniew Herbert- Mătasea sufletului

 

Niciodată

nu am vorbit cu ea

nici despre dragoste

nici despre moarte

 

doar gustul perfid

și atingerea mută

alergau printre noi

când cufundați în sine

stăteam culcați alături

 

trebuie

să privesc înlăuntrul ei

să văd ce poartă

în sine

 

când dormea

cu gura deschisă

am văzut

 

și ce

și ce

credeți

că am văzut

 

mă așteptam

la o ramură

mă așteptam

la o pasăre

mă așteptam

la o casă

lângă o apă mare și liniștită

 

iar acolo

pe o etajeră de sticlă

am văzut

o pereche

de ciorapi de mătase

O Doamne

îi voi cumpăra acești ciorapi

îi voi cumpăra

dar ce o să apară atunci

pe etajera de sticlă

a micuțului suflet

 

oare va fi un lucru

care nu poate fi atins

cu nici măcar un deget al visării

 

Trad. Constantin Geambașu

Zbigniew Herbert - Ce mai pot face pentru Dumneata

 

 

O mulțime de lucruri

să deschizi fereastra

să aranjezi perna

să torni ceai rece

 

– asta-i tot

– tot

 

mult

și puțin totodată

 

căci trebuie

să le faci cu grijă

și cu simțire

 

să deschizi fereastra spre toată primăvara

să aranjezi capul după forma pernei

Trad. Constantin Geambașu

Zbigniew Herbert - Bunica

 

 

preasfânta mea bunică

în rochie lungă strânsă pe corp

încheiată

cu un număr mare

de nasturi

ca o orhidee

un arhipeleag

o constelație

 

stau pe genunchii ei

și ea îmi povestește

universul

de vineri

până duminică

 

cu urechile ciulite

știau totul

de la ea

nu-mi trădează doar

originea ei

bunica Maria din neamul Balaban

Măria cea Experimentată

nu spune nimic

despre masacrul

Armeniei

despre masacrul turcilor

 

vrea să-mi cruțe

câțiva ani de iluzie

 

știe că o să cresc

și o să cunosc singur

fără vorbe magie și plâns

suprafața aspră

și adâncimea

cuvântului

 

Trad. Constantin Geambașu

Zbigniew Herbert - Presupuneri pe tema lui Barabas

 

 

Ce s-a întâmplat cu Barabas? Am întrebat nimeni nu știe

eliberat din lanțuri a ieșit în strada albă

putea să o ia la dreapta să meargă înainte sau să o ia

            la stânga

să se răsucească pe loc să cânte bucuros ca un cocoș

El Împăratul propriilor mâini și cap

El Suveranul propriei respirații

Întreb pentru că într-un fel am participat la acest caz

Ademenit de mulțime în fața palatului lui Pilat

            am strigat

la fel ca alții să fie eliberat Barabas Barabas

Strigau toți dacă eu singur aș fi tăcut

s-ar fi întâmplat exact cum avea să se întâmple

 

Iar Barabas probabil s-a întors la banda lui

În munți ucide fără tăgadă jefuiește de zor

Sau și-a făcut un atelier de olărie

Și mâinile pătate de crimă

le curăță în lutul creației

Este sacagiu văcar cămătar

proprietar de corăbii – pe una dintre ele a călătorit

            Pavel către Corinteni

Sau – ceea ce nu poate fi exclus –

A devenit spion apreciat în solda romanilor

 

Priviți și admirați jocul amețitor al sorții

pentru posibilități putere pentru zâmbetul norocului

 

Iar Nazarineanul

a rămas singur

fără alternativă

cu cărarea

abruptă

a sângelui

 

Trad. Constantin Geambașu

Zbigniew Herbert – Peisaj

 

 

Este noapte cu vânt și drumul pustiu

pe care armata ducelui de Parma

a lăsat cadavre de cai

pe muntele golaș lucesc oasele castelului cucerit

            de curând

există doar piatră nisip gunoi și vânt fără țel și fără

              culoare

 

Peisajul este animat de luna înfiptă zdravăn în cer

și de câteva umbre murdare în vale

și de spânzurătoarea albă în care atârnă păstăile firave

ale trupurilor cărora vântul le redă viața vântul fără

            arbori și fără nori

Trad. Constantin Geambașu

Zbigniew Herbert -Domnul Cogito despe întoarcerea în orașul natal

 

Dacă m-aș întoarce acolo

probabil nu aș găsi

nicio umbră din casa mea

nici din arborii copilăriei

nici crucea cu tăbliță de metal

banca pe care am șoptit jurăminte

castane și sânge

și niciun lucru care este „al nostru”

 

Tot ce s-a salvat

o placă de piatră

cu un cerc de cretă

stau în mijloc

într-un picior

o clipă înainte de a sări

 

nu pot crește

deși trec anii

iar pe sus vuiesc

planete și războaie

eu stau în mijloc

nemișcat ca o statuie

într-un singur picior

înainte de saltul în hău

 

cercul de cretă ruginește

ca sângele bătrân

în jur cresc mușuroaie mici

de cenușă

până la umeri

până la gură

Trad. Constantin Geambașu

Zbigniew Herbert- Raport din rai

 

 

 

 

În rai o săptămână de lucru durează treizeci de ore

salariile sunt mai mari, prețurile scad mereu

munca fizică nu te obosește (ca urmare a gravității

                             mai mici)

tăiatul lemnelor e cam același lucru cu scrisul la mașină

regimul social este durabil, iar guvernele înțelepte

într-adevăr, în rai este mai bine decât în orice țară

 la început trebuia să fie altfel –

sfere luminoase, coruri și trepte ale abstracțiunii

dar nu s-a reușit să fie despărțite exact

trupul de suflet și a ajuns aici

cu o picătură de grăsime, cu un fir de mușchi

trebuia să tragi concluziile

să amesteci grăuntele de absolut cu grăuntele de lut

încă o abatere de la doctrină ultima abatere

doar Ioan a prevăzut: veți reînvia ca trup

 

Pe Dumnezeu îl văd puțini

El este doar pentru cei cu suflu divin

ceilalți ascultă comunicate despre minuni și potop

cu timpul toți îl vor vedea pe Dumnezeu

când anume… nimeni nu știe

deocamdată sâmbătă la douăsprezece, la prânz

sirenele urlă dulce

și din fabrici ies proletari albaștri

purtându-și stângaci sub braț aripile ca pe niște viori

 

Trad. Constantin Geambașu