Tot ce trăiește poartă semn
de timpuriu, ca un dar.
Dacă n-aș fi poet
Aș fi haiduc sau tâlhar.
Slab și mic, totdeauna erou
Printre ștreanguri pe subt gard
adesea, foarte adesea, mă-ntorceam
acasă cu nasul spart.
Când vedeam pe mama speriată,
cu gura în sânge îngânam, pitic:
”Nu e nimic m-am lovit de-o piatră,
mâne nu se mai vede nimic.”
Și-acum că s-a stins
clocotul din zilele acele,
o putere neliniștită
s-a răspândit în poemele mele.
Cuvintele se împreună în snopi de aur,
și-n fiecare vers fără sfârșit,
se răsfrânge îndrăzneala vechiului
rupe-coate, și frânge-ceafă-ndrăcit.
Ca și atunci sunt îndrăzneț și mândru
doar altfel m-arăt când felul mă împinge;
altădată mi se zdrobeau gâtlejul și gura,
azi am sufletul întreg în sânge.
Astăzi - nu către mama, ci spre mulțimea
ce râde străină zic:
”Nu e nimic, m-am lovit de -o piatră,
Mâne nu se mai vede nimic.”
(Din vol. ”patru milenii de poezie în tălmăcirea lui
Lucian Blaga”, Ed Humanitas, 2012)
