XLVI
”Apasă
asupra inimii mele greutatea lumii, ca şi cum aş fi dus-o în spinare. În
singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în
adierea serii, i-am primit ca zălog pe cei care aveau nevoie să-şi regăsească
în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă căreia
i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos.
Devenise pădure de liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai
este decât copac mort. Ce voi face, spunea ea, cu lianele mele? Ce voi face cu
laptele meu când va urca.
Şi cel atins
de lepră ca de un foc încet, şi care se trezeşte rupt de comunitatea oamenilor,
şi nu ştie la ce să-şi folosească elanurile inimii. Sau cel pe care-l cunoşti,
ros de propriul său cancer, şi care începuse o mie de lucruri ce aveau nevoie
ca el să trăiască mult, asemeni unui copac ce şi-a întins cu răbdare reţeaua de
rădăcini, descoperindu-se deodată centru al unor prelungiri inutile, clătinându-se
deasupra lumii. Sau cel al cărui grajd a ars, sau bijutierul ce-şi pierde mâna
dreaptă. Sau orice om căruia i se închid ochii.
Apasă
asupra inimii mele greutatea tututor acelora care nu pot să găsească un umăr de
sprijin. Refuzaţi de ai lor sau despărţiţi de ei. Şi cel care, întins pe patul
său de mizerie, nod de suferinţe, îşi suceşte şi răsuceşte trupul, mai
nefolositor decât o căruţă zdrobită, chemând moartea, poate, dar respins de ea,
şi strigând: „La ce bun, Doamne?! La ce bun?!”
Sunt soldaţi
ai unei armate înfrânte. Dar eu îi voi aduna şi-i voi duce la victorie. Căci
există victorii, deşi deosebite, pentru toate armatele. Căci iată că ei nu sunt
printre ceilalţi, decât un pas al vieţii. Floarea ce se ofileşte dă drumul
seminţei, sămânţa ce putrezeşte naşte tulpina şi din orice crisalidă ce se
sparge ies aripi.
Ah! Voi
sunteţi pământ, şi hrană, şi vehicul pentru superba ascensiune a Domnului!
(Din vol. Antoine de Saint- Exupery, Citadela, Editura
Rao, 1993, pg. 108-109)
