Îmi amintesc astăzi versurile
pe care ţi le-am scris, Lilliam Edwards.
Şi te văd plecând cu vioara şi pletele de aur,
cu chipul tău semănat de surâsuri,
te văd plecând în ziua aceea
către sudul Americii de Nord, definitiv.
Urcând pe râu în sus,
râul cu ţărmuri înflorite de cântecul negrilor.
Vaporul ţi-a adus multele mele scrisori
trimise ţie, ţi-a adus toată copilăria mea.
Iubirea mea a fost să-nceapă atunci
când tu apăsai inocentă clapele orgăi,
iar tatăl tău, un pastor metodist,
ne vorbea despre credinţă şi nevăzut.
De-atunci îmi amintesc mereu de tine,
Lilliam Edwards,
căci din toate furtunile de mai apoi
nu păstrez nimic, nici o scrisoare,
nici o fotografie,
în afară de amintirea ta dureros de clară,
desenată de timp cu aurul tuturor amurgurilor.
Eşti o femeie care aproape n-a existat,
între noi nu s-a-ntins puntea nici unui sărut.
De aceea, Lilliam Edwards, eşti mereu tânără,
ca o pictură ce nu va îmbătrâni niciodată.
Ştiam şi ştiu că te-am pierdut atunci,
dar te regăsesc în toate vânturile,
în şuierul locomotivelor,
în durerea din trenuri,
în toate cântecele de dragoste
pe care continui să le ascult.
