Pomii care m-au legănat
Nu mai sunt pomi.
Au devenit amintiri.
Şi mă dor.
Amintirile vechi, din copilărie
- cât de frumoase au fost! –
Nu mai sunt amintiri.
Au devenit Erinii.
Şi mă urmăresc.
Ochii mei nu mai sunt ochi.
Două mâini fără sfârşit şi fără somn.
Întinse peste tăcerea orizonturilor,
Caută să îmbrăţişeze
Statuia zeiţei cu ochi albaştri.
O, cerberi tăinuiţi,
Ce rost mai are izbăvirea?
Am obosit să mă tot ascund
Sub pleoapele cucuvaei.
