Max
Vandenburg, August 1943
Erau
rămurele de păr, aşa cum se gândise Liesel, şi ochii apoşi au păşit spre ea,
peste umerii celorlalţi evrei. Când au ajuns la ea, au implorat. Barba îi
îmblânzea faţa şi gura îi tremura în timp ce spunea cuvântul, numele, fata.
Liesel. Liesel uită cu totul de mulţime şi intră în marea de evrei, printre ei,
până îl apucă de braţ cu mâna stângă. Chipul lui se înclină spre ea. Ea se
împiedică şi evreul, îngrozitorul evreu, se aplecă pentru a o ajuta să se
ridice. Îşi irosi toate puterile.
-Sunt aici,
Max, zise ea din nou, sunt aici.
-Nu-mi vine
să cred...Cuvintele îi picurau din gură lui Max Vandenburg. Uite cât ai
crescut! Avea o tristeţe intensă în ochi. I se umflau. Liesel...Au pus mâna pe
mine acum câteva luni. Vocea lui era schilodită, dar se târa spre ea. La
jumătatea drumului spre Stuttgart, spuse el. Din interior, fluviul de evrei era
un dezastru impenetrabil de braţe şi picioare. Uniforme zdrenţuite. Încă nu o
văzuse niciun soldat, iar Max o avertiză:
-Trebuie
să-mi dai drumul, Liesel. Chiar încercă să o împingă, dar fata era prea
puternică. Braţele înfometate ale lui Max nu o putură convinge, iar ea merse în
continuare prin mizerie, foamete şi confuzie. După un şir lung de paşi, primul
soldat o observă
-Hei! strigă
el. Arătă cu biciul . Hei, fato, ce faci? Ieşi de-acolo!
Fiindcă ea
îl ignoră complet, soldatul îşi folosi arma ca să-şi facă loc prin mulţimea
densă de oameni. Îi îmbrînci la o parte şi ajunse la ea. Se ivi deasupra ei, în
timp ce Liesel se lupta să înainteze şi fata observă expresia gâtuită a lui
MaxVandenburg. Îl mai văzuse înfricoşat, dar niciodată astfel. Soldatul o
înşfăcă. Mâinile lui îi apucară cu brutalitate hainele. Putu să-i simtă oasele
şi închieturile degetelor. Îi maltratau pielea.
-Am zis să
ieşi! îi ordonă el şi o târî pe fată spre marginea străzii, şi o azvârli spre
zidul de spectatori germani. Se făcea tot mai cald. Soarele îi ardea faţa. Fata
aterizase brusc şi dureros, dar acum era din nou în picioare. Şi-a revenit şi a
aşteptat. A reintrat în convoi. De data aceasta, Liesel şi-a croit drum prin
spate. În faţă, putea vedea rămurele distincte de păr şi se îndreptă iarăşi
spre ele. De această dată, nu îl atinse şi se opri. Undeva în interiorul ei se
aflau sufletele cuvintelor. S-au căţărat afară şi au rămas lângă ea.
-Max, zise
fata.
El se
întoarse şi închise ochii pentru o clipă, iar fata continuă:
-A fost
odată un bărbat mic şi ciudat, spuse ea. Braţele ei atârnau pe lângă trup, dar
mâinile îi erau strânse în pumni. Dar mai era şi o scuturătoare de cărţi. Unul
dintre evreii aflaţi în drum spre Dachau se oprise acum din mers. Rămase absolut
nemişcat, timp în care ceilalţi îl ocoleau morocănoşi, lăsându-l complet
singur. Ochii lui ezitară şi fu atât de simplu! Cuvintele trecură de la fată la
evreu. Se căţărară pe el. Data următoare când vorbi, întrebările ieşiră
poticnindu-se din gură. Lacrimi fierbinţi i se înghionteau în ochi şi ea nu
voia să le elibereze. Mai bine să fie fermă şi mândră. Să lase cuvintele să
facă totul.
-Tu eşti cu
adevărat? întrebă tânărul, zise ea. De pe obrazul tău am luat sămânţa? Max
Vandenburg rămase în picioare. Nu căzu în genunchi. Oamenii, evreii, norii, se
opriră cu toţii. Urmăreau. Max o privi prima oară pe fată şi apoi se uită lung
la cerul larg şi albastru, şi măreţ. Erau raze puternice- scânduri de
lumină-căzând pretutindeni, minunat pe stradă. Norii îşi arcuiau spinările
pentru a privi în urmă şi apoi se puneau din nou în mişcare.
-E o zi atât
de frumoasă zise el, iar vocea lui era fărâmiţată.
O zi grozavă
pentru a muri. O zi grozavă pentru a muri, ca asta. Liesel se apropie de el. Fu
îndeajuns de curajopasă să întindă mâna şi să-i atingă faţa acoperită cu barbă.
-Tu eşti cu
adevărat, Max?
O zi germană
atât de strălucitoare şi publicul ei grijuliu. Îşi lăsă buzele să-i sărute
palma.
-Da, Liesel,
eu sunt, apoi el îşi puse faţa în palma fetei şi plânse pe degetele ei.
Plânse în
vreme ce soldaţii veniră şi micul grup de evrei insolenţi stătea şi privea. A
fost biciuit.
-Max, plânse
fata. Apoi, în gând, fiind târâtă de acolo.
„Max
Boxer evreu”
În sinea ei
spuse totul. „Maxi-taxi. Aşa îţi zicea prietenul tău din Stuttgart când v-aţi
bătut pe stradă, îţi aduci aminte? Tu erai acela-băiatul cu pumnii duri-şi ai
spus că i-ai da un pumn în faţă morţii dacă vine după tine. Îţi aminteşti Max?
Tu mi-ai zis. Îmi amintesc tot... Îţi aminteşti de omul de zăpadă Max? Îţi
aminteşti? Din pivniţă? Îţi aminteşti norul alb cu inima gri? Fuhrerul încă mai
coboară să te caute câteodată. Îi este dor de tine. Tuturor ne e dor de tine”
Biciul. Biciul. Biciul din mâna soldatului continuă să lovească. Îl pocni
peste faţă pe Max. Îi tăie bărbia şi îi crestă gâtul.Max se prăbuşi la pământ
şi soldatul se întoarse acum spre fată. Gura i se deschise. Dinţii lui erau
imaculaţi. O imagine bruscă îi apăru în faţa ochilor. Îşi reaminti ziua în care
îşi dorise ca Ilsa Herman sau măcar Rosa cea de nădejde să o plesnească peste
faţă, dar nici una din ele nu o făcuse. De această dată nu a fost dezamăgită.
Biciul i-a brăzdat clavicula şi i-a atins omoplatul
-Liesel!
Cunoştea
această persoană. Când soldatul ridică biciul, ea îl zări pe Rudy Steiner
agitat în mulţime. O striga. Îi văzu chipul chinuit şi părul galben.
-Liesel,
ieşi de-acolo!
Hoţul de
cărţi nu ieşi Închise ochii şi încasă următoarea lovitură arzătoare şi apoi
încă una, până când corpul ei se izbi de podeaua caldă a străzii. Îi încălzea
obrazul. Auzi alte cuvinte, de data aceasta de la soldat:
-Steh’auf!
Propoziţia
succintă nu îi era adresată fetei ci evreului. A fost dezvoltată.
-Ridică-te,
jegosule, câine evreu, ridică-te, ridică-te...
Max se
ridică anevoie în picioare. Încă o flotare, Max.
Încă o
flotare pe podeaua rece din pivniţă. Îşi mişcă picioarele. Merse în
continuare, târându-le după el. Picioarelei se clătinau şi atinse cu mâinile
urmele biciului pentru a alina usturimea. Când încercă să se uite din nou după
Liesel, mâinile-soldat au fost puse pe umerii lui însângeraţi şi l-au împins.
Băiatul sosi. Picioarele lui slăbănoage se îndoiră şi el strigă spre stânga
lui.
-Tommy,
vino-ncoace şi ajută-mă! Trebuie să o ridicăm. Tommy, hai odată! Îl ridică pe
hoţul de cărţi de subsori. Liesel, haide, trebuie să plecăm de pe stradă. Când
fata fu capabilă să stea în picioare, se uită la feţele împietrite ale
nemţilor, proaspăt scoase din cutiile lor. La picioarele lor, îşi permise
pentru un moment să se prăbuşească...”
Aceasta a fost povestea spusă de Moarte, o poveste despre oameni,
despre culori şi despre hoţul de cărţi.
