Pierdut mereu pe drumuri eu atât m-aş vrea,
cu pas uşor, să nu rămână urme
în urma mea, un peregrin ce-n lume
nici lut nu vrea să fie, nici înaltă stea.
Să merg fără de-o ţintă şi-un destin anume,
corabie frumoasă şi fără nimenea,
Marbella lăsând-o în nori de peruzea,
să plec pe mări latine sub adieri molcume.
Şi-astfel, uitat în linişti, când soarele-o
s-apună,
s-alunec în visare mai treaz ca niciodată.
Privelişti dragi în mine, adânc să se-nfioare.
Drept velă fie-mi numai, pe-ntinderea de mare,
inima mea, cuprinsă de aurită lună,
spre porturile lumii mereu desfăşurată.
Trad. Darie Novăceanu
