În
China trăia o bătrână care a avut grijă de un călugăr timp 20 de ani.
I-a clădit un adăpost și l-a hrănit, în timp
ce el medita. În cele din urmă, ea s-a întrebat ce progrese a făcut călugărul
în tot acest timp. Pentru a afla, a cerut ajutorul unei fete care-l avea pe
vino-ncoa.
-Du-te
și îmbrățișează-l, i-a zis fetei, și apoi întreabă-l pe nepusă masă: ”Ce facem
acum?”
Fata
s-a dus la călugăr și fără prea multe ezitări, a început să-l mângâie,
întrebându-l ce are de gând să facă.
-Un
copac bătrân crește pe o stâncă rece, a răspuns călugărul într-un fel poetic.
Nu e nicăieri căldură.
Fata
s-a întors și a povestit ce i se spusese.
-Când
te gândești că l-am hrănit pe acest individ vreme de 20 de ani! a exclamat bătrâna. Nu a arătat vreo
considerație față de trebuința ta sau vreo înclinație să explice starea ta. Nu
era neapărat nevoie să răspundă
pasiunii, dar măcar să fi dat dovadă de un strop de compasiune.
Pe
dată s-a dus la căsuța călugărului și a ars-o din temelii.
(Din
vol Zen în carne și oase, povestiri, koan-uri și alte învățături)
