”Cred că celor care preaslăvesc
frumusețea trupească pe care o vedem limpede la femeile din ziua de astăzi le
este foarte greu să-și imagineze frumusețea fantomatică a femeilor de atunci.
Și mai sunt aceia care susțin că, dacă frumusețea trebuie să-și ascundă
slăbiciunile în întuneric, înseamnă că nu este cu adevărat frumusețe. Dar, așa
cum am spus și înainte, noi, orientalii, creăm umbre în locuri nebănuite și dăm
naștere frumuseții lor. ”Adună uscăturile și se vor face colibă,
împrăștie-le și se vor face câmp la loc”, spune un cântec vechi. La fel
este și cu felul nostru de-a gândi:
frumusețea nu se află în obiectul însuși, ci în profunzimea umbrelor dintre
obiecte, în jocul dintre întuneric și lumină. O piatră prețioasă strălucitoare
își împrăștie lumina și culoarea în întuneric și își pierde farmecul în lumina
zilei. Dacă ne îndepărtăm de umbre nu mai există frumusețe. Înaintașii noștri
au făcut din femeie un obiect inseparabil
de întuneric, la fel ca obiectele lăcuite decorate cu aur sau ca sideful. Au
ascuns cât au putut din ea în umbră, acoperindu-i brațele și picioarele cu
mâneci lungi și cu poalele chimonoului, astfel încât doar o singură parte să
iasă în evidență, capul. Într-adevăr, acest corp fără forme ar putea părea
urât în comparație cu cel al femeilor
occidentale. Dar gândurile noastre nu se îndreaptă spre ce nu putem vedea. Ceea
ce nu se poate vedea nu există. Cel care stăruiește în a-i căuta urâțenia , la
fel ca acela care luminează firida cu lumină artificială cât a o sută de
lumânări va alunga orice umbră de frumusețe care există acolo.”
(Jun`Ichiro Tanizaki, Elogiu umbrei)
