Ah, roza care traversase marea
atât de lin, cu-o viață atât de dulce!
(Toți am crezut
că va ajunge moartă-n portul nostru
ea, roza care traversase marea).
Îmi amintesc de ea,
singură, pură, tainică între cuvânt și fum,
sleită-n soarele de-amurg (ce nostalgie
de-odaia cu covoare, verde-obscură!)
acele seri supreme, ascuțite
ce fiecare pare-a fi
aceea a sosirii;
acele seri frumoase în care toți plângeau,
râdeau,
râdeau, plângeau,
într-o descătușare sufletească;
și când corabia era deja
(și ea singură, tainică și pură)
port sigur (repede sau lent)
Și în fiorii
de fericire tristă sau voioasă,
a noastră-a celor îmbrăcați (ah, Terranova,
ianuarie)
înaltă proaspătă și nudă,
ah! roza care traversase marea!
Trad: Ștefan Augustin Doinaș
