Aci stau oameni palizi, fără
vlagă
şi mor înmărmuriţi privind la
lume,
Nu vede unul căscătura
bleagă,
în care-un neam plăpând,
zâmbind a şagă
îşi pierde fiinţa-n nopţi
fără nume.
Aleargă înjosiţi de-al trudei
post,
slujind sfioşi la lucruri
fără rost,
şi hainele pe ei se
veştejesc,
şi mâinile
frumoase-mbătrânesc.
Mulţimea-mpinge, negândind
să-i cruţe,
deşi îi vede şovăielnici,
slabi,-
doar câinii de pripas de la
căruţe,
le merg pe urme, câţiva paşi,
lingavi.
Ei sunt zvârliţi sub sute de
gealaţi,
şi-ademeniţi de-a ceasului
strigare
foiesc pe la spitale-nsinguraţi,
pândind cu spaimă ziua de
intrare.
Acolo-i moartea. Nu faţa
mieroasă
ce straniu cheamă pruncii să
se joace-
ci moartea mică, moartea de
dincoace,
ce-atârnă crudă, verde,
nezemoasă,
rod tainic, sterp şi care nu
se coace.
Dă fiecărui, Doamne, moartea
lui.
o moarte care-ncepe din
văleat,
în care –avu iubire, rost,
nevoi.
Căci noi suntem doar coaja de
copac.
Morţile mari care-n adânc ne
zac
sunt rodul după care totu-i
dat.
(Din vol. Rainer Maria Rilke, Poeme în tălmăcirea
lui Mircea Vulcănescu, Editura Paideia, Bucureşti, 1991, pg.71-73)
