Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Manos Spyridakis - Simfonia tăcerii


 

Scăldată în clarul lunii de august

natura sălbatică pare să se-mblânzească.

Tăcerea supremă ce domnește în jur

ne obligă la reculegere

dând gândului aripi.

Chiar și marele fluviu neliniștit

se calmează și o stranie pace domnește

peste valurile ce bat în retragere.

Vocile barcagiilor au amuțit

și-acel du-te-vino tăcut al caicelor

a tăiat de mult elanul fluviului

Deodată se- arată vântul

și nu se mai aud pe țărmul pustiu

decât chemările îndepărtate

ale batracienilor

în calda noapte africană.

Arborii, apele, animalele, oamenii

înghițiți de voluptatea imaterială a tăcerii

au căzut într-un straniu extaz,

ca pe urmă s-apară somnul

ce nu diferă prea mult de moarte.

Trad. Ion Brad

Οδυσσέας Ελύτης - Το Μονόγραμμα


 

Odisseas Elytis- Monograma

 


 

 

Motto:

Cernit voi fi mereu —m-auzi ? —

 singur, după tine, -n Paradis !”

 

 

I.

Brazdelor palmei calea va-nturna

Ca un acar, într-altă parte, Soarta

O clipă Timpul are să consimtă

 

Cum altfel, dacă oamenii se iubesc.

Cerul va-nfățișa rărunchii noștri

Iar nevinovăția are să lovească lumea

Cu ascuțișul morții celei negre.

 

II.

Port doliu dupa soare şi după anii care vin

Fără de noi şi-i cânt pe cei care-au trecut.

Dacă-i aievea

 

Vorbite-s timpurile, bărcile ce dulce s-au ciocnit,

Ghitarele ce s-au aprins şi s-au stins pe sub ape,

Acele “crede-mă” şi-acele “nu”,

Odată-n aer,  şi-ncă- odată-n cântec

Cele două jivine mici, mâinile noastre

Tânjind pe-ascuns una pe alta să se caţere,

Glastra cu flori în pragul porţilor

Şi țăndării de mare ce soseau dimpreună

Peste stâncile seci, pe după pârleazuri

Anemona care mi-a şezut în palmă

Iar movul tremură întreit trei zile deasupra cascadelor

 

Dacă toate acestea-s aevea eu cânt

Bîrna de lemn și scoarța pătrată

Pe perete, Gorgona cu părul vâlvoi

Pisica ce în beznăne-a privit

Copil purtând cădelnița și roșia cruce

La ceasul când înserează pe neatinsurile stâncilor

Port doliu după straiul ce-am atins şi m-a îmbrăcat lumea.

 

 

 

III.

Astfel vorbesc de tine şi de mine

Pentru că te iubesc şi în iubire ştiu

Să intru ca o Lună plină

 De- oriîncotro și pentru micul tău picior în nemăsuratele cearceafuri

Să-mprăştii flori de iasomie –și sunt în putere

Adormită, să suflu şi să mi te duc

Prin sclipitoare treceri şi ascunse portice-ale mării

Arbori hipnotizaţi cu paingi care se-argintează.

 

Au auzit de tine valurile

Cum mângîi, cum săruţi,

Cum spui în şoaptă “ce” şi “hei”,

În jurul gâtului în radă

Mereu noi doi lumina şi cu umbra

Mereu tu steluţa şi eu mereu întunecata corabie

Mere tu limanul, iar eu în dreapta farul

Şi cheiul ud şi sclipătul pe vâsle.

Iar sus, în casa cu cârcei de viţă,

Cu trandafiri în buchet, cu apa care se răceşte

Mereu tu statuia de piatră mereu eu umbra care creşte,

Tu jaluzeaua coborâtă, vântul care-o deschide eu

Pentru că te iubesc şi te iubesc,mereu

Tu eşti moneda, eu religia ce-o schimbă.

Atâta noapte, atâta vuietul din vânt,

atâta roua din aer, atâta tăcerea

marea jur- împrejur împărăţită

Odaie a văzduhului cu stelele,

Atâta răsuflare a ta nespus de mică

Încât nimica nu mi-a mai ramas

Între cei patru pereţi, tavan, duşumea,

Strigăt să-ţi fiu, iar glasul meu să mă lovească,

Să-ţi fiu mireasmă, iară oamenii să turbe

Căci nemaiîncercatul şi de-aiurea adusul

Nu-l rabdă oamenii şi-i încă devreme, m-auzi,

Devreme e încă în lumea aceasta, iubito,

 

Să vorbesc de tine şi de mine.

 

 

IV.

Devreme e încă în lumea aceasta, m-auzi,

Nu-s îmblânzite încă fiarele, m-auzi,

Nici sângele-mi vărsat, nici ascuţitul, m-auzi,

Cuţit,

Precum berbecul care-aleargă pe cer sălbăticit

Şi frânge ramurile stelelor, m-auzi,

Astfel sunt eu, m-auzi,

Şi te iubesc mereu, m-auzi,

Te ţin şi te port şi te-nveştmânt, m-auzi,

În straiul de nuntă al Ofeliei, m-auzi,

Unde mă laşi, unde te duci şi cu cine, m-auzi

 

Vă ţineţi în potop de mâna, uzi

 

 

Enormele liane şi lavele vulcanilor

Va veni ziua, m-auzi,

Să ne îngroape, iar miile de ani ce vor trece pe urmă, m-auzi,

În luminoase roci ne vor preface, mă auzi,

Asupră-le sticlească nemila, mă auzi,

A oamenilor,

Şi-n mii de ţăndări să ne azvârle, în ape, una după alta, mă auzi,

Amarul meu pietriş îl prenumăr, m-auzi,

Iar timpul e-o mare biserică, m-auzi,

Unde uneori, chipurile, m-auzi,

Ale sfinţilor

Plâng lacrimă adevărată, m-auzi,

Clopotele croiesc în înălţimi, m-auzi,

 

Adâncă trecătoare să trec eu

Asteaptă îngerii cu psalmi de moarte şi cu lumânări

Nu mă duc nicăieri, mă auzi,

 

Amândoi sau niciunul, m-auzi,

 

 

Această floare a furtunii şi, m-auzi,

A iubirii,

Odată pentru totdeauna am cules-o, m-auzi,

Nu-i cu putinţă altfel să-nflorească, mă auzi,

Pe alt pământ, pe altă stea, m-auzi,

Nu mai este ţărâna, nu mai este văzduhul

De noi atins, acelaşi, mă auzi,

 

Si nici un grădinar n-a norocit într-alte vremi

Dintru atâta crivăţ şi dintr-atâtea ierni, m-auzi,

Să scuture o floare, ci numai noi, m-auzi,

În mijlocul mării,

Din singură voinţa iubirii, mă auzi,

Ivit-am o insulă-ntreagă, m-auzi,

Cu peşteri şi stânci submarine şi râpi înflorite.

Ascultă, ascultă,

Cine vorbeşte în ape, cine plânge — auzi ?

Cine pe celălalt caută, cine strigă — auzi ?

Eu sunt cel care strig, tot eu cel care plâng, mă auzi,

Te iubesc, te iubesc, mă auzi.

 

V

De tine în vremi de demult am vorbit

Cu înțelepte doici, cu un haiduc trudit

De unde ți se trage tristețea sălbăticiunii

Răsfrângerea pe fața apei tremurătoare

Și de ce, zice-se, trebuie-alături să-ți viu

Când nu vreau iubire ci vreau vântul viu

Ci vreau galopul mării ridicate-n picioare

 

Și nimeni nu auzise de tine

De tine nici iarba de leac nici ciuperca

Pe-naltele meleaguri ale Cretei nimic

Pentru tine doar Domnul a primit să-mi fii mâinii călăuză

 

 

Încoace, încolo, cu băgare de seamă ocolind

Întreg limanul obrazului, golfurile, pletele

Spre stânga pe colină unduind

 

Trupul tău dup-nsinguratul chip al pinului

Ochii mândrei și ai translucidului

Adânc de mare,-ncasa cu vechiul scrin prăfos

Cu-ngălbenite dantele și lemn de chiparos

Singur s-aștept unde-ai să-mi apari mai întâi

Pe lespezile -ogrăzii, ori în odaie, sus, la căpătâi

Cu roibul Sfântului și cu oul de Paști

Ca dintr-o frescă ruinată

Mica viață pe cât te-a dorit-tot pe atât de mare

Să-ncapă pălălaia vulcanului într-o lumânare

 

Și nimeni să nu fi văzut și-auzit

Nimic în pustie în casele dărăpănate

Nici strămoșul îngropat în marginea ogrăzii

De tine, nici bătrâna cu toate ierbile-i de leac

 

 

De tine numai eu, poate, și un cânt

Ce-l izgonesc din mine și se întoarce mai puternic

De tine necrescutul sân de doisprezece ani

Cel înspre viitor întors cu roșia cupă

De tine ca acul mireasma amară

Ce-n trup sălășluiește și-nțeapăamintirea

Și iată glia, iată colunii, iată străvechioul pământ.

 

 

VI

Multe-am văzut iar glia privită din cuget pare frumoasă

Mai frumoasă-n aburii aurii

Tăioasa piatră, mai frumoase

Tăriile istmurilor și-acoperișurile-n valuri

Mai frumoase razele pe unde treci făr ` a păși

Ne-nfrântă ca Zeița Samothracei peste munții mării

 

 

Atâta te-am privit că-mi e de-ajuns cu-adevărat

Ca timpul întreg să fie de vină iertat

Și-n brazda lăsată de trecerea ta

Să te urmeze ca un delfin ne-nvățat

 

 

Sufletul meu cu albul și-albastrul să se joace!

 

Victorie, în care înfrângerea am cunoscut

Înaintea iubirii și tot deodată

Pentru magnolie și pentru ghiul-brișim

Du-te, hai du-te chiar dacă m-am pierdut

 

Singur , măcar că-i soarele -n brațele tale un prunc nou-născut

Singur, chiar de sunt eu patria îndoliată

Chiar de-i cuvântul ce-am trimis să-ți țină o frunză de laur

Singur, vântul puternic și singur rotundă

Piatră în clipătul de pleoape a-ntunecatului adânc

Pescarul care-a scos în mreje și-n vremuri la loc a zvârlit Paradisul!

 

 

VII

 

Pe-o insulă am pus ochii-n Paradis

Aidoma ție pe-o casă pe mări

 

 

Cu patul larg cu  ușa ascundă

Un ecou am azvârlit în abis

Ca să mă oglindesc în fiecare dimineață


Pe jumătate să te văd trecând prin unde

Pe jumătate să te plâng în Paradis

 

Trad. Victor Ivanovici

 

 

Matsuo Basho- Haiku-uri

 


 

Matsuo Basho  s-a născut la Ueno, lângă sanctuarul din Ise (provincia Iga) și a trăit mulți ani la Kyoto devenind  ucenicul -servitor al lui Kitamura Kigin care l-a îndrumat în studiul literaturii. S-a mutat apoi la Edo unde a construit o cabană și în fața ei a plantat un banan de la care și-a luat pseudonimul (Basho- banan). Din 1680 pleacă în pribegie de poezie și sărăcie începând să studieze ZEN-ul. Basho a revoluționat haiku-ul prin crearea  unui stil propriu caracterizat prin noblețe, simplitate și gravitate epurând tristihul clasic de orice joc facil, umoristic și conferindu-i calitatea de sabi (”patină”). În viziunea lui Basho, haiku-ul este o experiență fundamentală în care sentimentul palpită în starea lui primară.  Iată câteva haiku-uri:

 

Vrăbiile

În câmpul de rapiță

Au chip de floare.

*

Sala de aur

E tot ce a rămas

În ploile lui mai.

*

Pe drumul de munte, deodat

Soarele a răsărit scăldat

În mireasma florilor de prun

*

 

Am poposit

Într-o trecătoare de munte,

Tocmai deasupra unei ciocârlii.

*

În asfințit,

Ivindu-se odată cu ciutura din fântână

O camelie.

 

*

Luna lunecă repede,

Crengile încă mai rețin

Stropii de ploaie

Odisseas Elytis - Rodia nebună

 


Semn de-ntrebare matinal

Veselie a perdre haleine

 

 

În ogrăzile albe unde suflă vântul de sud

Fluierând prin cețoase odăi, spuneți-mi rodia nebună

E cea care zvâcnește în lumină împrăștiindu-și rodnicul surâs

Cu capriciile vântului și cu șoapte, spuneți-mi e rodia nebună

Cea care în frunzare nou-născute se zbate la ceas de utrenie

Deschizând în înalturi culorile cu fiori de izbândă?

 

 

Când pe câmpiile unde se deșteptară fete goale

Cu mâini bălaie seceră trifoiul

Cutreierându-și hotarele somnului, spuneți-mi rodia nebună

E cea care strecoară lumini în panerele lor înrourate pe neștiute

Care le umple numele de ciripit, spuneți-mi

Rodia nebună e cea care se luptă cu înrourarea lumii?

 

 

În ziua în care pizmuind-o s-a-mpodobit cu felurite pene

Și-a-ncins soarele veșnic cu mii de răsfrângeri

Ce te orbesc, spuneți-mi rodia nebună-i

Cea care se prinde de-o coamă c-o sută de bice ndemnându-i galopul

Când întristată și când plângăreață, spuneți-mi e rodia nebună

Cea care cu strigăt vestește răsăritul unei noi nădejdi?

 

Spuneți-mi, rodia nebună e cea care salută-n depărtări

Fluturând o batistă de frunze de foc răcoros

O mare gata să nască cu mii și mii de corăbii

Cu valuri ce de mii de ori se duc, se duc

Spre țărmuri nebănuite, spuneți-mi e rodia nebună

Vibrând în pânzele umflate sus în transparentul etern?

 

 

În înălțimi cu ciorchine verzui aprins de sărbătoare

Trufaș, plin de primejdii, spuneți-mi e rodia nebună

Cea care sfarmă cu lumina furtuni diavolești în miezul pământului

Și de la o zare la altaîntinde patrafirul galben al zilei

Cusut cu fir de cântece însămânțate, spuneți-mi e rodia nebună

Desmuierind în grabă mătăsurile zilei?

 

 

În fuste de zi-ntâi  de-April și-n greieri de mijloc de August

Spuneți-mi, aceea care joacă, se mânie, te scoate din minți

De spaimă scuturând beznele-i negre și rele

Revărsând pe sânii soarelui păsări îmbătătoare

Spuneți-mi, cea care pune aripi în pieptul lucrurilor

În pieptul viselor noastre adânci, e rodia nebună?

 

 

Trad. Victor Ivanovici